scrisoare pe var

cum pâlpâie pe varul alb, terestru, în lampă focul, de-ar vrea să zboare, de-ar vrea să spună: “umple locul!” cum umbre reci, dorințe trecătoare pe față-i curge timpul și chipul său de ceară închide, în spatele ferestrelor, povestea iubirilor de seară prin alte umbre, vii, dar călătoare s-au dus, acum șoptesc, nepământene iluzii, prinse-n palmele de lut iar între coaste, adânc, printre caverne dorurile mute, la porți, se-adună scut “or’ unde-am rătăcit acele drumuri, toate, or’ unde prind izvoare de singurătate?” departe e tărâmul cela visat în nopți târzii azi, unde-i drumul, n-ai cum afla, n-ai cum să știi pereții albi, de var terestru îți mistuie desenul tău, rupestru condeiu-ți doarme și rece te atinge înghițit de umbre și focul tău se stinge