vorba bătrânului

viața-i să te bucuri de ea, măi copile, nu câini! avea o vorbă rară și un tremurat de palme de parcă și-ar fi luat rămas bun, mereu dar, când punea lemnul pe capră, la umbră, sub prun și mâna pe joagăr, tot tremuratul acela adormea sub tendoanele ce se încleștau ca și când, evadau dintr-un lagăr și venele-i negre prindeau chip de râuri trezite numai eu știu cum strângeam din dinți și-alergam după el pe căi ocolite își punea pălăria pe un genunchi și trăgea cu năduf o țigară și-avea în el o tăcere plecată-n depărtări din mine curgeau râuri, plămânii-mi dădeau pe afară, dar nu mă plângeam, doar, îi căutam în priviri pătrunsele zări