năluca

cuminte, așez spuza, din vatra ce-mi sunt, pe-o umbră, sub stâncă, ascunsă de ploi, în cuib să clocească, o altă pasăre se va izbi la poale de munte, în noroi. din frunza căzută nu-i altă pădure, nici ploaia nu-i adăpost pentru pești. doar omul, între două distanțe, dospește visări deșarte, își pune nume peste alt nume și chip peste chip. doar el închipuiește mila în rugă și nevoia neuitării scrisă în testamente. doar omul își negociază suferința: - mai dați-mi un pic! strigă prin toții porii, într-o dependență nebună. doar el pune pe tarabă bucăți de viață din ce-ar fi să fie, pentru o clipă pe care o arată cu degetul, cerșind: - pe aia! clipa aceea să mi-o dați. și va spune căderii, că-i zbor, și clipei din urmă, că este sărut. cuminte, pe tarabă privesc în oglindă focul s-a stins, pe-o mască zâmbește, pe alta e trist.