foamea se lasă moștenire

există în această lume locuri care, îți pot fi capăt de drum sau izvor al devenirii. te poți hrăni, sau te poți usca... depinde de tine, nu de altul, și cât ești în stare să te legi rădăcini sau, dacă te spulberă vântul. a fost cândva, într-un loc… avea pâinea neagră gust de foame, când foamea o hrănea, și gust de risipă, avea. atunci deveneam porci. cum așa!? câte un om, câte un porc și câțiva saci cu pâine. nu știam că o pâinea ar fi putut hrăni copiii lepădați. luam pâinea dospită, pe o cartelă, limită a indecenței, și ne creșteam porcii. nu de săraci, ci de sărăcie. nu de proști, ci din prostie. o noapte, apoi o zi și apoi încă o noapte, atât dura să treacă timpul, într-un decembrie geros, să ne cărăm porcii la bloc, porcii și bidoanele cu vin. trosneau șinele și oasele înfometaților trosneau. nu ne era foame, ne era doar teamă de foame. noi ne-am născut nu din iubire și nici din ură, ne-am născut din trupuri înfomentate, și-am primit drept moștenire teama de foame.