umbra

umbra mea este un ecou. dacă o ascult îmi spune, șoptit, cuvinte din golul în care îmi stau ascunse gândurile. umbra mea are inimă. dacă o mângâi tremură, ca un fir de sânge care îmi resuscitează ființa pietrificată. umbra mea nu are umbra sa. între ploi, se ascunde în umbra din mine. se leapădă de sine, se lasă sorbită în trupul ud, până la cântecul a trei curcubee, până când felinarele se aprind sub stele, până când, crăiasa nopții hipnotizează maree. este o umbră speriată, pe care am găsit-o părăsită, uitată, de prin vremea când lumea dormea sub cenușă. într-o noapte, când toate umbrele dormeau, mi-a povestit că a fost o vreme în care se furișa printre uluci, în livada cu meri înfloriți. era o umbră mică pe atunci, timidă, ușor speriată se juca cu petale și cu o rază de soare, pistruiată.