viața nu-i job pentru care se plătesc ore suplimentare

povestea nespusă, rândurile nescrise în jurnal, dialogul purtat de tine în trupul chircit, apăsat de sevraj- clipele în care îți dorești să mori, dar numai până se termină chinul; astea-s poveștile, astea sunt poemele. să îți imaginezi foamea în timp ce ai în fața ta o masă îmbelșugată este ori demență, ori cinism. să scrii despre așa ceva, e și una și alta. mi-a spus un ins (eram la înmormântarea cuiva; știi cum e, te prinde nevoia să desparți sensul vieții în fire și firele-n patru) despre chinul prin care tocmai trecuse după o operație pe cord, după ce-i despicase toracele în doua, “m-au desfăcut ca pe porc”, spunea. uimitor e că, nu inima l-a durut. nu. l-a durut întregul. “mă milogeam de asistente să-mi dea morfină - altfel mă arunc pe geam!, le ziceam” că îl dureau periferiile trupului, capilarele care se învățaseră cu huzureala… și-apoi a năvălit sângele în ele și de ciudă, astea mușcau din mușchi. că așa e omul- o primadonă, până se trage cortina. apoi ăia mici, prin culise, să-i schimbe scutecele. că, d'aia zice câte unul:- bă, babuinilor! și nici nu știe că babuinilor nu le spui pe nume, că d’aia îs babuini. dar îi vede și le dă grisine să-i fie pe plac. apoi, altul, care simte o scârbă acră, ca după ce a călcat în tulbure, dar își dă cu apă de colonia, și-n aritmetică îi rezultă doi la sută mai intens, așa că, stă în călcătoare. nu că ar avea ceva de spus, dar prinde bine damf-ul de intelectual într-o zonă periferică. între timp, inima ăluia a bătut, ca să-și respecte fișa postului, dar a învins globalizarea. au trecut guvizii la restructurări și au amputat un picior, apoi au extirpat un rinichi… rectul a fost pensionat din pricină că, în codul de ocupații, nici nu-și mai găsea denumirea pe listă - a fost înlocuit cu “anus contra naturii”. dar inima aia bate. am înțeles de ce mai bate doar când am trecut, întâmplător, prin parc - ochii…