ultima scrisoare și un plic gol

dacă ți-am împrumutat sufletul, la vreme, dă-mi-l înapoi. nu mă întreba de ce am nevoie de el. apăsam pe coala de hârtie atât de tare… se legau cuvintele, nu doar de scrisoarea ce-aveam s-o visez alături de tine; pătrundeau până în măruntaiele camerei studențești și mai departe chiar, dincolo de mucegaiul pe care erau construite căminele ieri, ale unor nefamiliști altădată fugiți de-acasă către un el dorado local; acum fugăriți de aritmetica complicată a unor buticuri ciupercoase și de-o inflație ce secera țăranul de la oraș mai ceva ca lăcustele, grânele. știi cum îți spuneam, despre coleusul ăla de sticlă, în care se lăfăiau dunele arabe alături de scorpioni bătuți cu nestemate. nici nu mai știu, era așteptarea, foamea, dorul… că prea le vedeam toate plecând, precum caravanele, până la foișor; acolo mă repezeam, însetat, să sorb himerele și uitam de lumea nouă amintiri. acum îți trimit scrisoarea asta, de parcă n-aș ști că ești la un bip distanță, dar o scriu pentru că, știi și tu, sufletul meu nu mi-l poți da înapoi, altfel, decât pus cu grijă, într-un plic.