Curiozitatea

Sâmbătă, la zece dimineață, vine la mine Dan, puștiul vecinului de pe Puccini nouă. - Simona e plecată în vacanță în Ungaria, Răzvan e la bunicii lui, la Brașov, iar eu am rămas ca prostu’ în București. Asta pentru că n-am rude în provincie... Ce mai faceți dumneavoastră? întreabă șmecherul privindu-mă în coada ochiului. - Stau tot ca prostu’ în casă și mai trebuie să dau și cu aspiratorul. - Ce bine era să ne fi născut în jungla africană. Ca Tarzan de exemplu! Am fi avut fructe, palmieri, izvoare, Jane… - Acolo sunt și animale periculoase… Jane ai spus? Chiar ai spus Jane? - Așa am spus. Jane! - Păi dacă este Jane atunci apar și aspiratoarele, roboții de bucătărie, covoarele, farfuriile, praful de pe șifonier… - Bine, atunci fără Jane! - Auzi Dane, ce-ar fi dacă am pleca și noi undeva? Te-ar lăsa părinții să vii cu mine până la Câmpulung Muscel de exemplu? Îi văd ochii strălucind neastâmpărat. Mai să-mi sară în brațe de bucurie, așa se foiește în jurul meu. - Vorbiți serios? Mă lasă, cum să nu mă lase tocmai cu dumneavoastră. Numai să plecăm acum, chiar în clipa asta! Și îi sunați pe ai mei mai târziu, de pe mobil. Repede! Nici nu știti ce bucurie mi-ați făcut! - De ce așa repede, Dane? Te grăbești de parcă dau turcii! - Nu turcii, soția dumneavoastră poate veni dintr-o clipă-n alta… Ați uitat de aspirator? - Hai să mergem! Și am plecat. Cu toată aglomerația din cartierul Militari am reușit să ajungem la destinație în două ore și jumătate. Intrăm în Câmpulung și parchez mașina în centrul vechi, apoi intrăm într-o cafenea-cofetărie cu podeaua de lemn bine frecat cu petrosin și cu șase mese pătrate în dotare. Ne așezăm lângă fereastră, comandăm două porții de omletă, o cafea mare și o ciocolată fierbinte. - Fata! Vă place fata? întreabă Dan făcându-mi un semn discret cu piciorul și arătându-mi cu privirea undeva în spate, spre bucătărie. Nu observasem că mai erau și alți mușterii în cafenea. O familie, așa păreau cei trei de la masa retrasă discret în penumbra amiezei: tatăl, mama și o frumusețe de fată cam pe la optsprezece ani. - Da, e frumoasă. Dane, nu-mi zice că te-ai îndrăgostit așa, deodată, că n-o să mai mănânci de-acum înainte omletă în viața ta și nici ciocolată fierbinte n-o să mai bei, că nu te cred! - E prea mare pentru mine, poate dumneavoastră? - Pentru mine e prea mică, îi răspund tâlharului și sorb din cafea. Amândoi o privim pe furiș. Fata e într-adevăr frumoasă: blondă, părul lung și drept, ochii albaștrii, fața albă cu gropițe în obraji, mâini delicate și un zâmbet care ar zăpăci și cel mai îndărădnic voinic. Vorbește șoptit și uneori râde fără zgomot și capătă atunci altă înfățișare, de icoană. Fața îi strălucește straniu, o frumusețe blândă și tristă. Tristă? De ce oare am spus tristă? - Dane, ție ți se pare tristă? - Nu cred că-i tristă. De ce întrebați? În timpul mesei, de vreo două ori am surprins-o cum ne spiona și ea pe noi. Observase probabil ocheadele noastre și ce s-o fi gândit: ia să-i zăpăcesc eu și mai mult pe trântorii ăștia! Stau ziua în amiază mare și mănâncă omletă, beau cafea și ciocolată caldă, ba mai stau și picior peste picior! După ce terminăm de mâncat îl întreb pe Dan dacă mai dorește ceva, vreun suc sau apă minerală. Nu-mi răspunde neam! E scurs tot după blonda cu chip de înger. - Wau! îl înhaț de mână și-i simt tresărirea. Vorbeam cu tine… Mai vrei ceva sau plecăm? - Mai serviți o cafea, drumul a fost lung și aglomerat, mă roagă Dan. - N-am voie deloc cafea, ai uitat ce mi-a spus doctorul Dragnea? S-o las moale cu acestă băutură neagră și parfumată. - Atunci un pepsi, orice! - Te gândești să-i așteptăm să iasă ei primii, nu? Apoi să-i urmărim să le aflăm adresa… - Vă rog, se poate? Uitați-vă, deja au terminat prăjiturile. Cer două pepsi și ne prefacem că discutăm ceva important. Foarte important. La un moment dat, părinții fetei se pregătesc să se ridice, mama ei își pune poșeta pe braț, dar imediat fata le șoptește ceva și ei se reașează la locurile lor. Apoi îi vedem cum comandă trei ceaiuri. Ce-o fi în capul fetei? Parcă ne-am juca de-a șoarecele și pisica, poarca, popa-prostu, fața-scunselea și lapte gros, toate în același timp. - Dane, tu o vezi frumoasă, dar cine știe ce scorpie se ascunde în spatele chipului ei îngeresc. Practic vorbind, tipele ca ea îți mănâncă zilele și te pun în fiecare sâmbătă dimineață să dai cu aspiratorul prin casă, să ștergi praful și să mai speli și pe jos! - Fata asta nu-i așa! E perfectă. N-am văzut în viața mea așa frumusețe, nici în filme. Nu-i scorpie! - Punem pariu că atunci când va trece pe lângă noi, își va da ochii peste cap în semn de disperare? îmi necăjesc mai departe interlocutorul. - Punem! Ba mai mult! Dacă e cum ziceți dumneavoastră, plătesc eu toate cheltuielile cu drumul! Ba vă cumpăr și o șapcă nouă, neagră și cu semnul piraților pe cozoroc. Că am și eu economiile mele… În schimb, dacă eu am dreptate, veți scrie ceva numai și numai despre fata asta frumoasă. Vă prindeți? Cum să nu fiu de acord cu asemenea pariu? Lasă, că știu eu bine cum sunt! Am bătut imediat palma, l-am rugat pe ospătar să taie pariul și am reînceput urmărirea. Am comandat câte un pepsi, apoi alt rând de pepsi, degeaba! La masa fetei nici o mișcare. Consumau și ei băuturi răcoritoare și n-aveau niciun gând de plecare. - Dane, trebuie să mergem, e târziu! Nu putem sta toată ziua în cafenea. - Da, aveți dreptate. Asta e, oftează el și mai aruncă o ultimă privire blondei de la masa din spate. Plătesc și ieșim din cafenea. În drum spre mașina ce se odihnea la umbra castanilor seculari, Dan mă apucă brusc de mână. - Stați, am o idee! Haideți să mai așteptăm fix cinci minute, chiar aici, pe banca asta. - Te gândești la pariu? - Nu. Aș vrea doar s-o văd ieșind, nu pot pleca așa! Pe cuvânt nu pot, îmi șoptește Dan și mă trage spre bancă. Ce pot să fac, ne așezăm și pândim iarăși. Eu sceptic, Dan încrezător. Eu îmi rodeam unghiile nerăbdător, Dan apatic… Și totuși șmecherul de lângă mine a avut dreptate. Nu trec nici două minute că observăm agitație la ieșirea din cafenea. În sfârșit plecau! Cei așteptați de noi coborau treptele de la ușa mare și vopsită în bej. Întâi apare mama, apoi tatăl și în sfârșit îngerul nostru, chinuindu-se îngrozitor pe treptele acelea două de la intrare. Fata se afla într-un scaun pentru invalizi. Acea fată frumoasă, cu chipul de înger și aură albastră era imobilizată într-un scaun cu rotile! Probabil în cafenea, observând privirile noastre admirative, a vrut sa ne lase o impresie întreagă, să o păstrăm în gând așa cum ne-am închipuit-o noi, perfectă. Regretam curiozitatea și pariul făcut… Deodată am simțit două flăcări albastre arzându-mi fruntea, dojenindu-mă într-o tăcere mută. Caut, îi caut privirea însă acum ochii ei sunt tulburi și umezi. Și prea triști… Plec vinovat privirea, îl iau de umeri pe Dan și ne urcăm în mașină. Iar astăzi, pentru prima oară în viața mea, stau lângă un copil care dorește o mângâiere, o alinare, și nu pot spune nimic.