Ultima toamnă

Toamnă. Privesc prin fereastră, urmăresc frunzele gonite de vânt, ploaia, stejarii scheletici, lucioși strălucesc negru într-o lume difuză de răsărit ori apus. N-am idee cât este ora, dacă ar trebui să mă grăbesc, dacă sunt iarăși tânăr sau doar visez crepuscular… Stau în pat, cu ochii în albul tavanului, un alb ce nu mai este atât de alb, pe alocuri cu urme cenușii de praf, prin colțuri pânze de păianjeni, din acei mărunți îngroziți întotdeauna de apă, ori de furtunile toamnei. Fereastra aduce ropot monoton de ploaie, din când în când pale de aer și apă bat împreună în geam și atât. În cameră miroase a femeie tânără, a deodorant, a cremă de mâini, șampon, cineva a fost lânga mine, poate ne-am iubit… - Plec! - Așa, pur și simplu? - Asa pur și simplu. Ia din debara geanta de voiaj, cea albastră și înghesuie în ea hainele, prosopul roșu cu motan dolofan și negru, halatul de bumbac, cele patru cărți de care nu se poate despărți nici în vacanță, tot felul de nimicuri, nimicurile ei. Se grăbește, îi este teamă să nu o întorc… - Nu are rost. - De ce? - Pentru că nu are rost și gata. Vei merge în stația autobuzului și te vei întoarce înghețată. - De data asta nu. Îi simt hotărârea în glas și tremurul vocii. Uite, asta înseamnă doi ani petrecuți împreună: știi când poți insista și când nu. Se întinde peste mine, ia maimuțoiul de pe raft, cel cu care m-am obișnuit greu, sau mai degrabă nu m-am obișnuit deloc, pentru că are capul prea mare și noaptea felinarul din stradă luminează fix pe el și mă sperie când deschid ochii. Încerc s-o cuprind în brațe, să o sărut. Cade peste mine, se ridică imediat, își cere scuze. E gata, îmbrăcată și cu geanta de voiaj închisă. Mă privește din ușă, de fapt nu pe mine, doar mobilierul prieten, fereastra, lampadarul ce luminează în fiecare seară intim, televizorul, icoana, ușa dinspre bucătărie... Scoate două chei din șiragul ei, le așează pe masă. - Salut! - Salut! Urmăresc cum se strecoară din cameră spre holul îngust, deschide ușa, o închide la loc, sunet sec și grijuliu, să n-o deranjeze pe bătrâna de vis-a-vis. Abia atunci sar din pat, o urmăresc cu nasul și fruntea lipite de fereastra rece și umedă. Știe că-s aici, știe! Va întoarce privirea. Va întoarce privirea…, ultima oară. Mașina schelălăie îngrozitor într-o frână banală, oprește în stație. O văd cum urcă, se închid ușile, pleacă, dispare în ceața difuză și atât. Mă așez în pat, privesc holul, masa, cheile, cărțile mele, hainele mele…, nu mai descopăr aruncate peste tot elastice de prins părul, periile, sticlele înguste cu parfumuri, umerașele întotdeuna aglomerate și agățate neglijent de mânerele șifonierului. Deschid ferestrele larg, aerul pătrunde aspru în cameră, alungă mirosul ei ce se vrea amintire, alungă doi ani de existență, de naivitate, de râsete vesele ori de emoții, tristeți sau nervi. Doi ani din viața ei, a mea, a vecinilor, a patului, a tavanului alb-cenușiu, a pânzelor de păianjeni. Simt că nu pot accepta ce a fost deja acceptat! Respirația se precipită inutil, ochii mă înțeapă, transpir fără rost în camera deodată pustie, rece, distantă. Închid ferestrele, mă lungesc în pat, mă învelesc cu pătura noastră de lână, împăturită în cearșaful albastru-pal și imediat mă dezvelesc la loc. Mă ridic, strâng așternutul, deschid iar fereastra, deretic camera, renunț, mă îmbrac, cobor la mașină. Motorul toarce ascultător, înotăm împreună prin ceața umedă a toamnei, călcăm împreună frunzele așternute pe străzi, pe trotoare, pe băncile din parcul pustiu, gonim și-n goana noastră de mașină nebună alungăm ciorile venite de oriunde în oraș, în așteptarea ninsorilor și gata. Ieșim din oraș, lovesc cadranul ce-arată câtă benzină este în rezervor, este suficientă. Dispărem în ceața din ce în ce mai adâncă, ceață de lacuri din nordul Bucureștiului, aprind farurile, luminile se opresc oarbe la câțiva metri în zidul alb, mai alb decât tavanul camerei, înaintăm cu viteză mică, nu ne grăbim, de ce am face-o? Mergem în direcția asta, acum știu cât este ceasul, el clipește discret și verde în bordul mașinii, nu-mi amintesc în ce zi suntem. Toamnă. Poate ultima. Toamna sfârșitului…, ori toamna începutului, depinde cum o vezi. Ceața se lasă grea peste noi, mai grea, tot mai grea…