Scrisorile umbrei

Dragă doamnă I Vă asigur că sunt tot atât de obișnuit cu umbrele cum este Dumnezeu, de atâta conviețuire le consider ființe vii, discut cu ele, mănânc cu ele, pe unele le strâng în brațe atât cât pot strânge o umbră, pe altele le iubesc, uneori sunt confuz dar numai pentru că nu reușesc întotdeauna să deosebesc umbrele de oameni, pe stradă când ne întâlnim îmi reproșați că vorbesc de unul singur, dar nu-i așa. Nu am ajuns atât de rău și asta pentru că îngerul încă mă iubește, iar în ultima vreme mă vizitează foarte des. Trebuie să înțelegeți, dragă doamnă, că între mine și umbre s-a legat ceva trainic și nici nu contează dacă locuiesc lângă o umbră sau o ființă vie. Dragă doamnă I Întreg universul mi-a fost dat peste cap de prietenia dumneavoastră și a doamnei S, certitudinile s-au răsturnat și am descoperit cu îngrijorare că pot din nou deosebi umbra de om, nu știu la ce o să-mi folosească acest merit, e legat desigur de ochi, sunt singurii care deconspiră omul, îl trădează, iar umbrele se aruncă pe el în haită, îl doboară, se hrănesc cu sentimentele și carnea lui până la metamorfoza totală, în cele din urmă omul devine umbră, intră în haită, începe să aibă un scop în viață, caută măriri, averi, iar noaptea vânează ființe pe care a doua zi le visează zâmbind, râzând, așa cum râde din tot sufletul prietena dumneavoastră, pentru că dragă doamnă, dacă nu știați, doar oamenii râd, umbrele niciodată, umbrele sunt triste, umbrele sunt umbre. Dragă doamnă I Am reînceput să iubesc oamenii care declanșează prin simpla lor prezență adevărate crize de conștiință, întrebări existențiale, schimbarea de care vă spuneam în scrisoarea anterioară l-a afectat și pe înger, a căpătat un comportament nefiresc, ori de câte ori mă pregătesc să scriu, vine la urechea mea și strigă: la ce bun efortul de a gândi? Ori de câte ori mă așez la masă, îmi strigă: la ce bun efortul de a mânca, nici noaptea nu am liniște: la ce bun efortul de a visa, prostule?! De aceea vă scriu această ultimă scrisoare, as-noapte am scos din mine cuvinte, metafore, iluzii, m-am dezbrăcat până la oase în timp ce îngerul, dragul meu înger, striga exaltat: la ce bun? la ce bun?... la drept vorbind ador urletele lui, au un fel de promisiune și amenințare că jocul nu s-a terminat, o atenționare atroce: atenție, urmează veșnicia!