Dovadă de afecțiune

- Salut, Alin. - Noroc, Costel. Ce ai? Pari supărat... - Da, sunt necăjit. De câteva zile nevastă-mea e apatică. - Bolnavă? - Nu, doar indiferentă. După atâția ani de căsnicie abia dacă mă mai bagă în seamă. - Indiferentă? Poate tu ești cel vinovat, Costele. - Tot eu? Cum adică eu sunt ‘ăl vinovat? - Ia zi, tu mai ești din când în când atent cu ea? Uite, spune-mi ce faci când ajungi acasă? - Ce să fac? Mă descalț, mă îmbrac în pijama și deschid televizorul. - Și? - Și ce? Când mă strigă nevastă-mea merg în bucătărie și mănânc. - Iar după masă? - Mă culc. - Pe bune, tu n-o săruți niciodată? Nu-i zici sărut-mâna? N-o lauzi deloc? - Păi... - De aici vine necazul, Costele. Uite, când ajungi azi acasă, înainte să te descalți, sărut-o. - Ãu! Păi n-am mai sărutat-o de ani de zile. - Vezi? Hai, du-te acasă și dă-i dovada asta de dragoste. - Bine, o fac și p-asta. Ãă… Pentru că ai zis tu! - Sărut-mâna, Corina. - Ai venit? - Da. Te bucuri, nu-i așa? - Ba mă bucur... Stai! Ce faci? - Mua! Te pup, asta fac. - Hi! Hiii! Vai de capul și de zilele mele... - Acu’ de ce plângi, Corina? - Hiii! Hiii! - N-auzi ce-ntreb? De ce plângi? - Toate mi-au mers anapoda. Copilul tușește în camera ei, gazele oprite, frigiderul defect de-am aruncat mâncarea făcută ieri și acum, poftim! vii și tu beat acasă!