Stamate Gheorghe

Stamate Gheorghe a fost colegul meu de banca in scoala generala. Pentru ca i-au placut limbile straine a urmat liceul Caragiale, iar eu, care nu agreeam nici o materie, m-am dus la liceul economic numarul trei. Am fost prieteni buni, nu doar colegi. Cu el am chiulit prima oara in parcul Obor. Pana la un punct ne potriveam perfect, el nu suporta matematica, fizica si chimia asa ca, la orele astea, aveam cu cine chiuli. Alteori insa, la romana si franceza, materiile lui preferate, plecam singur si priveam trist de pe banca insemnata cu briceagul S&G aglomeratia soselei Stefan cel Mare. Gheorghe era vlajgan, cu un cap peste mine, eu piticanie, el brunet - eu blond, el solid - eu pirpiriu. Cand s-a sfarsit vacanta de vara s-a terminat si copilaria noastra. In prima zi de liceu m-am pierdut prin cladirea Bastiliei (asa era poreclit liceul economic numarul trei). Pana aici nu vazusem atatea tipe stranse intr-un loc... La scoala generala am prins moda claselor de baieti si claselor de fete, asa ca, ma simteam tare nenorocit printre ele. Cum ziceam, in prima zi de scoala am ratacit mult pe holurile lungi si intunecoase ale liceului pana sa gasesc clasa unde fusesem repartizat. Am batut la usa si am intrat pe la jumatatea orei. Doamna Blanaru, profa’ de merceologie, cand m-a vazut atat de ametit, mi-a facut semn sa ma asez in prima banca, singura libera de altfel. Am ascultat-o si, va jur, ca doua saptamani incheiate am simtit in fiecare clipa zeci de ace, priviri infipte in ceafa mea. Nu ma puteam concentra, imi dregeam mereu vocea si sughitam intr-una..., un intreg calvar! Imi era dor de Gheorghe, de vremurile in care chiuleam impreuna, de vacantele petrecute in parcul Tolbuhin... De atunci, din prima zi de liceu, nu mi-am mai vazut prietenul. Am auzit ca s-a mutat in Sibiu... Ieri tocmai traversam Piata Romana pe la semaforul cu cifre cand am simtit o mana pe umarul meu. Ma uit mirat, un tip slab si lung, un fel de paranteza mica, cu capul iesit inainte intr-un echilibru instabil, cu chelie si mustata. Niciodata n-am inteles de ce cheliosii isi lasa intotdeauna mustata... Asadar, tipul asta incovoiat imi zambea si misca vesel din sprancene. Eu, cinstit va spun, o singura data am fost agatat de-un tip, dar de mult, eram pe-atunci la spitalul Colentina: eu pacient operat de apendicita, el barbier... Intorc spatele si-mi continui drumul cand ma aud strigat. - Ne cunoastem? intreb agasat. - Sache, sunt eu, Stamate. Am fost colegi la cincizecisisase... - Tu esti Gheorghe? Ce ma bucur ca te vad... Arati bine. - Bine pe naiba, aparentele inseala. - Esti insurat? - Da, vai de capul meu... - Nu te intelegi cu nevasta? - Ba da, Sache, e o femeie deosebita. - Atunci ai probleme cu banii? - Am bani, cum sa n-am, sunt patron la Mobila Leasing Sibiu. - Atunci? - Sunt bolnav de inima, Sache. - E, na! Tu care alergai ca un cal la orele de sport? - Da, Sache. De la mancare mi se trage… - Ghita, hai sa cinam \'la Chisu\' pe la opt. Stii restaurantul? - Langa teatrul de papusi? Il stiu. Asa se face ca seara ne-am intalnit sus, la etajul unu, intr-un separeu. Cate n-avem sa ne spunem... - Ce servesti? - Eu deja am comandat, Sache. Ia-ti tu ceva, dar vezi, fereste-te de \'andive nehotarate\'. Sunt doar patru frunze cu ceva deasupra si costa de nu face… - Si ia zi Ghita, ce boala spuneai ca ai? intreb eu dupa ce-mi stabilesc meniul. - Ca sa intelegi tarasenia trebuie s-o iau de la inceput, sa-ti explic totul. Vezi tu, din capul pieptului pana in spate se intind plamanii, care-s ca doua baloane ce se umfla si dezumfla mereu, iar in mijloc se gaseste inima. Ea seamana c-o dormeza cu sertare care se inchid si deschid intotdeauna cand intra si iese sangele. Sertarele astea fac zgomotele pe care noi le numim batai de inima. Tot acolo se afla si stomacul, care e un fel de sac elastic. Cand mananc se largeste si cand mi-e foame se subtiaza pe langa plamani. In pozitia subtire intr-un fel mi-e bine, ca pot respira in voie, in schimb am ameteli de foame, iar cand mananc stomacul se lateste in asa hal incat inghesuie inima. Daca mai si respir incepe durerea de cap, n-am aer, fata isi pierde culoarea, ma dor salele si mi se umfla picioarele. Gata, atunci se duce veselia si ajung la spital. - Si doctorii nu ti-au prescris medicamente? - Ba-s plin de pilule, picaturi, prafuri... Inghit carbune si bicarbonat, mananc coaja de salcie, inhalez ceapa inabusita in apa fiarta. Am fost si la o tiganca batrana, am inghitit la miezul noptii inima de porumbel si ranza de capra neagra. - He! He! Scuza-ma... - Uite vezi? Toti rad de mine, nimeni nu crede ca-s bolnav. - Acum ce-ai comandat de mancare? - Seara? Intotdeauna ceva consistent… Friptura de porc, sarmale in foi de varza, tocanita cu mamaliga si papanasi cu dulceata de visine. - Nu-i mult, Ghita? - Pai altfel lesin, deja mi s-a lungit stomacul... Chelner, adu odata mancarea aia! - Si la Bucuresti cu ce treaba? - Sache, am lasat naibii afacerile si am venit la doctorul Pelini. Are o teorie interesanta si a facut sute de experiente. A ajuns la concluzia ca principala hrana la om este caldura, ea rezolva totul si se obtine simplu prin arderea caloriilor… De ce razi? Nu glumesc. Uite, daca vorbim de exemplu despre paianjenii aia mari de pe camp. Stau toata ziua la soare si-si cresc puii fara sa-i hraneasca. Omul se afla inca intr-un stadiu incipient al evolutiei si mananca tot felul de prostii: legume, carne, oua... Cu putina vointa te transformi repede, trebuie doar sa stai la soare si in cateva saptamani nu-ti mai trebuie mancare. Pelini a dovedit ca teoria este viabila: in fiecare vara merge la mare, nu se hraneste, nu intra in hoteluri, doar se acopera cu nisip si zace la soare. - Daca te transformi cu totul in paianjen? Parca te vad catarandu-te pe blocuri ca-n filmele alea... - Iar glumesti. Dupa ce terminam bucatele aduse chiar de domnul Chisu, uimit si el de marimea comenzii (sau poate a vrut doar sa verifice daca avem cu ce plati), cerem doua cafele scurte. Stamate scoate un pachet de tigari si incepe sa pufaie amarat. - Vezi tu, Sache... Acum s-a umflat sacul si preseaza inima. Abia pot respira... - Eu, draga prietene, nu-s medic si nu ma pricep. Dar parerea mea este ca nu esti bolnav. Sau ma rog, sa zicem, un pic ipohondru. Intoarce-te mai bine la Sibiu si lasa naibii paianjenii... - Si tu Sache? Toti faceti la fel. Intr-o zi vei citi in Romania Libera la rubrica Decese ca patronul de la Mobila Leasing Sibiu s-a stins dupa o crunta suferinta. Abia atunci vei zice \'Sarmanul om, nu-l credeam bolnav si radeam de el.\' O sa ma jelesti, Sache... Observand ca zambesc iar, se ridica brusc, arunca bani pe masa, imi zice noapte buna si pleaca furios.