Lola

Ne-am privit în autobuz și am însoțit-o acasă la ea. Cincisprezece ani fără să ne vedem deși locuiam în același oraș. Oamenii care nu trebuie să se întâlnească nu se întâlnesc, cică. Așezați incomod față în față într-o sufragerie fără perdele ne spuneam o tăcere cât acel noiembrie de gri. Și-a aprins o țigară și trăgea din ea ca și cum ar fi fost ultima din lume. După primul fum i-am văzut anii de internat la liceul textil, adolescența între mașini de spălat și fiare de călcat, apoi tuși tabagic și i-am văzut nefericirile cu bărbații, nopțile de veghe pe balconul garsonierei împuțite unde-și număra avorturile, îmbătrânirea prematură într-un spital TBC și înjurăturile spre Dumnezeu. Surâse cu țigara între buzele încă frumoase și cu ochii îmbălsămați în fum în timp ce-și descheia cămășuța. Tuși iarăși, de această dată călătorii pe care nu le-a făcut, iubiri pe care nu le-a trăit, copii care n-o vor aștepta niciodată. Îmi întinse țigara cu un ușor tremurat al degetelor. Frumoase și ele. Trage și tu, da' repede că se arde singură. Ca viața mea. Și e păcat, nu?