o casă nouă

n-am trudit pentru ceas, nici pentru adăpost,
deși m-am pus, nu o dată, în paranteză.

un scaun de dincolo, farfurii fără soț,
o fotografie cu mamaia naiba mai știe cui,
sticla de lapte în care ținem zarzavat de ciorbă.

le-am păstrat pe toate: gîndacul
care mi-a murit în pahar, viespea
pe care am salvat-o de două
ca să mă înțepe a treia dată.

bine că n-are cine să ne judece,
păcat că nu mai judecăm lucid.

poezia se fofilează prima – scorpia
urcă pe bibliotecă și mijește ochii mieros:
nu ai mai călcat pragul anticarului,
un rățoi n-ai țintui și tu cu privirea.

ne-am așezat la bucătărie, am aranjat cu grijă
cele două-trei firimituri insomniace de pîine
și frumusețea a zornăit în casa săracului.

dau să îți calc pe umbră și o retragi
întîi la piept, apoi în galeria de cîrtiță;
dau să te zgîrii și mă pomenesc gîdilat.

n-am trudit pentru igrasie, deși respect
milimetrul cu care își plătește chiria.
n-am trudit pentru obsesii, deși atîrn
de ele, cu același scris larg la pungă.