Sonia Kalman

A trebuit să cad și să mă lovesc Pentru a învăța să merg. A trebuit să țip ceva de neînțeles Pentru a învăța să vorbesc. A trebuit să mă obișnuiesc cu lumina Pentru a putea vedea.

Să nu crezi nimic din ce-ți șoptesc acum, Sunt doar văpăi ascunse în chilii din munte, Sunt doar vorbe mute, Spuse de-un călău victimei sale, doar nebunii, doar zale. Și întind

Am fost amândoi străini. Tu îmi mai zâmbeai câteodată, Dar nu mi se păreai prea important. Rar mai făceam glume împreună, Dar a două zi uitam totul, Și era destul de bine. Mintea

Stăm față în față. Eu nu mă pot vedea, Tu nu te poți vedea, Dar în schimb eu te văd Și tu mă vezi. Nu vrem să înaintăm niciunul, Dar nici nu vrem să dăm înapoi. Îți zâmbesc, tu

Eu sunt un mic porumbel alb, Iar el e vânătorul. Ucide fiecare pasăre Pe care-o vede zburând. A iscat panica la noi, acolo, În desiș. Pe mine totuși A preferat să mă

Parcă ieri ședeam în fața bradului ȘI-l admiram, știind că nu mă voi mai întâlni Cu el până la anul. Simțeam că e un zeu de care trebuie să mă bucur Până la extaz, căci nu stă prea mult

În lunile de primăvară ce urmează să vină, Și ochii, și buzele și sufletul ni se scot la lumină, Și încep să formeze un dans primăvăratic, Același dans ca al scânteielor din jăratic.

Azi ne iubim. Mâine cine știe? Dar din câte zile au fost, Și-au să mai fie, Câte au trecut pe lângă noi Fără a se întoarce înapoi? Azi ne iubim, Mâine poate n-o vom face.

Certuri încă există, și vor mai exista, Dar iubirea însăși poate continua Prin integritate, respect și înțelegere, Prin bunul simț de-a face o alegere. Nu poți fi infidel, și să

Mulți m-au rănit și-am început să râd, Și-atunci ei au fugit Pentru că,probabil,credeau că-s indiferentă. Niciodată nimic din ce mă atinge Trece fără să lase semne, Și sunt

Te iubesc. Te iubesc nebunește și irevocabil. O spun din copilărie sau din dependență, Dar inima mea nu va mai putea iubi vreodată La intensitatea la care a făcut-o alături de tine.

Iubindu-te fără motive, Și decorul s-a schimbat. Joc în roluri negative, Iar tu ești mai dezinhibat. Eu, cea care te iubește Nebunesc și-adevărat, Eu, cea care tot zâmbește,

Clape de pian răsună a Bizet, Păsări încarcerează focul în Olimp, Târâtoare mușcă din fructul oprit Iară eu stau și prelungesc agonia. Îți spun pleacă în loc de rămâi, Cu bagajele-n

Uneori te fac să suferi, Și, crede-mă, n-o fac intenționat, Așa cum tufa de nuferi Nu pică din dorință în păcat. Nu vreau să plângi, iubitul meu, Căci jumătăți-le-s găsite, Și

Tu mai ții minte cum ne-am cunoscut ? Era noapte, era frig, înghețam amândoi. Fugăriți de ger, ne-am adăpostit în casă. Vinul fierbea și scotea aburi fanteziști. Am luat amândoi pocalele

Surâzi precum apusul, și săruți precum marea, Căci buzelor tale le-am descifrat chemarea, Și chinul dorului mă macină abrupt, puternic, Chiar dacă în noapte este singurul sfetnic.

Ești regele meu autoritar, Atunci când tot regatul Se întoarce împotriva mea, Și mai ești și coroana Pe care o port întotdeauna Cu mândrie. Ești bandajul Pe care îl pun pe

Știu că îți par schimbată, mamă, Dar sunt aceeași fată cu păr lung, Creioane în păr și alunițe pe sâni. E adevărat, părul nu mai e castaniu, Ci roșcat, Iar la ochi port acum niște

Credeam că dragostea e efemeră, Că apare și dispare precum o himeră, Că sufletul n-ar trebui să se implice. Să nu fie dușman, dar nici complice. Dar astăzi nu mai cred la fel.

M-am născut,și am plâns. Asta o facem cu toții, Într-o mai mare sau mai mică Măsură. Apoi,am căzut și am plâns. Nu știam să merg, Și m-am impedicat de mine. Dar asta o facem