Poezie
Fier
2 min lectură·
Mediu
lucrurile își vedeau de rostul lor
nu mă băgau în seamă prezența lor ținea de absența zeilor
fuga acestora din piepturi
precum o lună stricată agățându-se de miriști
cu salturi și icnete răsfirate
verbele zburau în liniștea unor substantive circumspecte
dar în general totul se desfășura haotic de limpede
morții nu aveau loc să își facă semnul crucii în sicrie
viii mai simulau o vreme acea minimă frica de moarte
plângeau pe un obraz totdeauna al celuilalt și zâmbeau
în lungirea din colțul gurii acelui acelui altui străin
dar nu asta conta
absența zeilor asta apăsa apăsa pe sufletul pus
între oase
*
năvală lucire a mării rupând din carene
catarge sclifosite temătoare de ape
porturi alambicate într-un scrâșnet fioros
rechini respirând prin fiecare victimă
materia neagră necontabilizată
rupând din suflete celule mareice
pierdere a conștiinței pe fiecare val surfing de reîntoarcere
*
fierul acela care mă străpunge de la subsuoară în piept
poalele muntelui vorbindu-mi în ape și umbre și vânt silhui
vârstele mele nesigilate în femurul ca un palimpsest
sunt oștean lucind sub lacrima mamei unuia dintre cei uciși de mine
ascund acea lacrimă în ultima mea respirație
o ceață pe umărul acelui ucigaș de zei
pe care încă îl aștept să mă reînvie
003.044
0