Silviu Somesanu

Au rămas urmele tăcerii în oasele vântului, munții stau și ei încremeniți și privesc vulturii cum se agită deasupra, pădurile alunecă de pe coamele lor spre apele pâraielor înspumate care se

Nu se adaugă nimic pe drum s-a închis gându-n interior se joacă-n nerostire albă fără nicio restricție. Lumea se-ntrece în deducții se caută izvorul, cauza din adânc din care se nasc idei

Cuvintele nu se mai înțelegeau între ele nu aveau nuanțe cum se cerea în poeme. Câteva vehiculări de idei nu au făcut rotundul mai rotund mi-a șoptit muza cu capul în nori din pragul casei de

Ea îmbracă cămăși de in răcoroase și aprinde-n seară fosforul luminos, risipește iubire prin ierburi de vânt. Se minunează prunii acoperiți de rod greu. El privește ca un zburător

dimineața o fisură în stânca lumii prin care pătrunde lumina ziua o cîmpie pe care o stăpânește soarele seara un crepuscul ca o întoarcere la miraj noaptea o turmă neagră de zimbri coboară

Tăcerea căutată-n loc de cuvinte sedimentată peste umbrele copacilor se umple cu transparență divină. Din lichidul care-mi udă cerul gurii strângerea în dinți mă face să înghit

încerc să-mi vindec sufletul pârjolit îi las amprentele să se șteargă de pe filele scrise cu patimă până tăcerea se va întrupa-n cuvinte și devine risipă-n albastru nopțile devin franjuri în

Ori de câte ori mi se fură gândul cuvintele îl aduc înapoi. Imaginația îl îmbracă de sărbătoare, îl lasă să zboare prin culori, să visez femeia din cearcănul stelei care-i respiră vorbele

Nu am cuvinte care să cadă într-o dungă am doar sunete de clopot tânguitoare și o clepsidră ce zace-n fereastră la capătul de apus al deșertului din viață. Stau împrumutat de corpul tău

Pe drumul crucii de lângă fântână am căutat însemnele rămase acolo, nu le-am găsit, doar viile risipesc sfințenia zilei. Pe banca șubrezită mi s-a arătat umbra ta unde seară de seară am

Și am mușcat din cuvânt ca dintr-un măr; gura s-a umplut de aromă, de vorbele au devenit pline și crocante, simțeam cum îți ajung la inimă intrând pe sub piele. Credința ce-mi ținuse

Cei care vor caimacul sunt mulți, cei care nu vor să iasă în față, așteaptă alții stau în umbră și vânează, stau la masă cu puterea. Unii se vor mulțumi cu îngrășarea nepăsării, cei de după

Mă urăsc ca un vinovat nepedepsit ce-şi aşteaptă sentinţa, dacă mă iau dup fapte n-am comis nimic cu bunăştiinţă am rămas mut printre oameni să mă judec singur, oraşul în care trăiesc este

Nopțile mele nu au subterfugii toate se sfârșesc lamentabil pe ploi ferestrele lor au ochiuri în cer. Absorbite de mișcarea pământului trec cu dezinvoltură pe partea opusă, încetează să mai

Să socotești nedreptatea, nedreptate, să rămâi sub acoperișul ei și să-ți faci cuib ca păsările, e partea cea mai perfidă a ființei de la care nu se aștepată altceva, deși îți dorești o altă

O gură de lup mușcă din noaptea sticloasă, pașii grei trezesc pietrele drumului, mă agăț cu brațele de zborul păsărilor ce încă-mi mai cântă prin gânduri. Peretele orizontului se apropie

cântecul îşi frânge sunetele în surdină în inima celor care iubesc cu teama de făpturi închipuite cuvintele se rup în silabe şi adaugă semnificaţii împart pe măsuri ritmul şi-l repetă uşile

Nepereche luceafărul mângâie cu raze reci fecioarele pământului, în țesătura nopții de vară stelele mocnesc de invidie, când se topește lumina de iubire în inimi, în piept se închide