Silviu Somesanu

Doar pietrele rămân, apele vin și pleacă spre mările cerului, Cercul se închide și deschide între cer și pământ nimeni nu se dezice de circuitul din trup și natură care lasă amprente pe

N-am să te iubesc când plâng arinii În serile cu macii somnoroși, Ci-n zile când lacrimi varsă crinii Și ochii înoată-n verde de frumoși. Am să te iubesc mai pe-ndelete Când cerul cade-n iureș

Să-ți fi iernat logosul de când n-ai mai înviat morții în povestiri și te-ai retras într-o pagină anostă de jurnal ca și cum ți s-ar păstra printre foile îngălbenite nopțile descompuse prin

Sap în noapte gropi pentru fluturi, un praf de lumină le rămâne pe aripi, aerul miroase a zbor ucis. și tonalitățile de culoare se destramă. Păstrez ca o fluturare prin stomac semnul de iubire

Clipele fluturelui mângâie florile, le dăruie iubirea de viață, soarele dimineții dansează prin frunze, amiaza scutură umbrele zilei. Seara cum să o însuflețesc? Golit în vasele de porțelan

Nu se mai repetă cântecele copilăriei În corul școlii, Cu ochii țintă la mîinile dirijorului Și iubirea serbărilor care vor veni. Timpul se încărca cu armonie, Iar sufletul dădea pe dinafară

Am uitat să vă spun că vine din urmă nenăscutul uitării, vecinul mângâierii triste. Îndrăgostitul sărbătorilor din decembrie fără sănii, fără oameni de zăpadă și fără multe altele dar cu

Se descompun cuvintele-n gânduri eu le scriu așa cum îmi vin în minte rotunde și pline de nuanță, în ele îi regăsesc femeii surâsul și taina. Din prea liniște, mirare și se face seară-n lume

Îmi crestez în grindă deasupra porții semnele celeste ale trecerii știute de Dumnezeu. Crucea pe care o ducem în spate e numai pe pământ, dincolo suntem mai ușori ca fluturii, suflete în raze

Se vremuiește în rotițele ruginite ale ceasornicului rămase dintr-o copilărie părăsită prea devreme, sub ochii săi funigei de mătase urcă prin aerul toamnei visătoare trepte spre ferestrele

Pe sub o punte legănându-se, trecea râul de sare spre ținuturile ratăcite de timp cu pietre vorbitoare și albe, drumurile poartă numele lor. Prin mine se scurg temeri ciudate, vertebrele-mi

E o taină în tine să cauți ecoul din golul în care se aude, tot ce n-ai vrut să-ți spui unde cuvintele cu miere pe limbă netezesc riduri. Iar ochii cu norii pe gene privesc înțăuntru cum te

Trupul nopții se frânge cadaveric, urme de stele în pământ cu moaște, sub oase timpul curge-n întuneric, tăcerea-n sâmburi din speranță naște. Doar zâmbetul luminii roș de sânge se urcă-n

De-atâtea zăpezi și ger mi-e teamă, ca unui animal rănit de propria existență. Da, azi sunt mult mai indispus, mai neliniștit și mai incert, vara a plecat demult furată. Poate împreună am

Nopțile se perindă monotone, o liniște se descompune și curge din pereți, nu se poate locui casa bântuită fără să deschizi larg ferestrele, să pătrundă sunetul stelelor și lumina

Împrumut prea repede trăirile altor oameni, se strecoară-n echilibrul launtric așa cum privești un clawn ce-și transferă tristețea-n bucurie prin gesturi suprapuse și largi. Omul-clawn

Dincolo de urechile lipite de zid, sunetele nu se înțeleg, se împrăștie ca un murmur prin tăcere, noaptea se apropie, somnul îmbracă haina visului care se restituie pentru întâmplările căzute-n

Umbre de fantome fâlfâie prin castel. Trec dintr-o cameră într-alta cu volte de aer în mișcare. Ușile se deschid singure și se aude cum prind putere. Pereți par a fi liniștiți. Simt

În trupul tău înmugurit înverzesc gândurile, în păr îți coboară nopțile din păduri. Ochii privesc îndepărtările verzi, sub pași rămân drumurile încărunțite de ape și somnul visează săruturi

Cu trenul de noapte am despicat straturile de întuneric prin munții de îndoieli și spaime până-n câmpiile sudului, în liniștea spartă rar de câțiva petrecăreți confuzi și murmurul lor înăbușit

Ai făcut din mine povestea ta de dragoste fără nicio opunere am rămas locului cel care trebuie să întreţină focul. Poate că nu întotdeauna am pregătit suflul, dar intru în consens cu logica

În trupul meu se mută inima ta visând orizonturi de purpură, vorbele se adâncesc în tăcere de nu-și mai au rostul să se spună. Singurătățile noastre fug ca de moarte fără să dea glas