Silviu Somesanu

Plânge noaptea într-o catedrală prin întunericul putred ploile umezesc ochii pisicii. Piața-i goală, doar statuile oarbe nu se simt în singurătate trec dincolo de timp. Mi-am

Nu mă lăsa-n urmă să-ți rup coastele durerii, să întorc pe dos trândavele temeri, împarte otrava să nu fie periculoasă și uită-ți amarul din timpul trecut în rădăcini sub pietrele

Îmbrac gândurile în forme concrete de visele se-ntrupează-n păsări, respir prin aripile întinse zborul și trăiesc bucuria ca pe un surâs. Lumina lasă de se desprinde subțirimea spiritului

Nimeni nu caută, se mulțumește cu frântura de viață în care înoată necunoscutul pe care-l așteaptă să se întâmple apoi se destăinuie cu fața la perete și ascultă. Nu se aude nimic, e o

clipele se-nfiripă din veșnicie ori din propriul curs neîntrerupt în mișcarea stelelor gând fără aripi ce stabilește legile și pe pământ lumina și întunericul în luptă macină

Noaptea cuprinsă de hazard fuge dezbrăcată, uit pentru ce am intrat în ea copil timid în vâltoarea apucăturilor lumeşti nepovestite la nimeni de ruşine, imagine furată din cărţile de

cred în același Dumnezeu pe care-l reclădesc permanent în suflet și-l păstrez viu crucea o duc pe umeri și în genunchi mă rog pentru viață în trupul meu înflorești și tu pe ramuri îndreptate

Ochii privesc undeva în gol, un fel de punct fix între axele închipuirii care nu-mi dau niciun fel de satisfacție, ba mai mult sunt rupt de realitatea prezentă. Îmi revin și gândesc clipa cum se

Când m-an desprins de pe oasele gândului în mine s-a iscat o furtună, am plecat pe poteca ce duce dincolo de cunoaștere, să intru în trupul ei ca într-o temniță fără zăvoare. Nu am rămas pe

Înnoptez în corturile întunericului perfid, norii nu plâng lăcrimează , dorm și-n somn dimineața se scurge în oglinzi. Morile de vânt macină tăcerea cu aripi de fluturi pe

Ca un fluture poezia se așază pe suflet, îl hrănește cu fructu-i dulce până-i vibrează corzile de vioară și respiră lumina prin sunete. Fulgurantă ca o păpădie de apă face risipă de simțire-n

s-a îmbătat cu agheasma primă ca toți aghesmuiții când și-a amintit momentul l-a contestat cu cereri repetate ros de furie ca un taur rănit în arenă are ochii acoperiți de iluzii și vede o

Iese noaptea pe poartă și se risipește, trag zăvorul și închid, dar nu se lasă dus întunericul mai rămâne înăuntru. Nimic nu se schimbă cu mâinile încrucișate totul se clădește pe umerii

Sunt o zi cu ploaie măruntă și deasă, gândurile se scutură, le simt rostogolite pe piele, a prins vremea mucegai. Cu tine se-ntâmplă altceva. Ești bucuroasă să-ți refaci somnul

Odată prins în jocul vântului de toamnă înveți că și legile lui se clatină, ochiurile de pădure capătă culori incredibile pe care numai zeii le pot sustrage pentru farmecul acestei lumi.

Am cântărit vorbele nefericiților lumii și sunt foarte grele, te simt nedumerită și goală. Tot mai cred în minunile creației înaintează cu lumina prin întuneric, pentru îndoielile care mă

Să ne-ntorcem înapoi cu gândul nu pătimași, cuprinși de sfâșieri, ci detașați de grelele poveri din care naște izvor, profundul. Să ne iubim aproapele sărac, cu dragoste să-l privim în

mă silesc să mușc din carne vie simt greață detest teama și minciuna alături lăsate să se manifeste demult tot gândesc la un rezultat am o intuiție zilnică mă obosesc teribil gândurile

Dacă aș simți gândurile străine nu m-aș teme, aș avea la mine posibilitățile de respingere, e necesar între oameni să împarți ce ai mai bun și să crești în ochii lor ca o floare udată la

Ca o muză căzută-n dizgrație singură dă contur sub tălpi răbdării înăbușind limba de agată în miere, de mi se pun pe inimă osii din tulpini de flori, dorind să mă vindec de cuvinte când nimic nu

Aici nu mai sunt eu este cel ce se dezbracă de cuvinte și rămâne gol, eu îi strâng gândurile și le arunc fără să bănuiesc dac-ar fi bune la ceva pentru că nu sunt obișnuit să construiesc din ele