Silviu Somesanu

deschid ochii și cu privirea urmăresc o frunză prin aer frunză cât o inimă cine se naște în toamna târzie zvâcnește ca o săgeată la punctul țintit am încercat să-mi cântăresc vorbele să nu

E o lume neștiută sau o părere de popor, o viață noduroasă pe care încerci s-o trăiești cu timpul femeilor care urcă prin vârstă și se grăbesc să numere nopțile cu deschidere la sublim. Le simt

Ai gustat din mierea salcâmilor nebuni, florile lor s-au scuturat demult, au rămas ramurile triste. Simt dulcele cum îmi spală amarul, cu inima strânsă pășesc printre rânduri ca un poet

Adun cuvintele căzute din pagină și le las la odihnă o perioadă, oare, de ce să le folosesc când scriu, sunt și așa multe nefolosite ori puțin folosite. Privesc îngăduitor fiecare

Ea era prințesa scăldată-n laptele lunii cu călcâiele aprinse după trupuri lucrate în ținuturi exotice unde cafeaua fericirii se-ncearcă-n serile cu arome seducătoare. Nopțile de extaz își

Las cuvintele să-ți spună, sunt desprins de vorbe încerte și nu mă iert singur, sunt plecat pe drumuri necunoscute. Tot ce poți să faci este să aștepți o întoarcere odată cu păsările ce nu-și

Ruptă din coastele-mi curbe o văd cum revine, bucurie și durere în coșul pieptului puse. Cu o armură elastică pe toată pielea o simt cum se desenează subțire umbra ta visătoare. Este

Dimineață, câinele Bismark se fălește în imperiul său că sfâșie copii, între fălcile colțuroase și largi sparge oase pe caldarâmul de pe străzile pline de gropi. Un ins cu teamă de

Mai mult decât întuneric sub pământ sunt bogății, ziduri, înscrisuri și oase ce nu putrezesc în carapacea îngropată din care viitorul se va adăpa din mers. Rădăcinile veghează, scot la

Eram desculț pe uliță prin noroiul unui veac lăsat în custodie. Uneori sufeream fără rost, nimeni nu-mi observa durerea sau o neglija. Oamenii erau obișnuiți cu răul, câte unul mă mângâia

Spintecă pe burtă întunericul hălci din el sunt vândute la vrăjitori, din luciul apei ies capete încornorate care aleargă după umbre. Ca un făcut în văzul tău micile lumini te sperie cu forme

Ca o masă de lumină asfințește pământul sub cer lipsește apa dătătoare de viață, cântecul armonios al ciocârliei. Nopțile scurte, de veghe, timpul așezat pe talerele în echilibru va trece

Noaptea si-a risipit întunericul pe miriștea lunii eu îl caut prin cotloanele gândului, nu găsesc decât umbra unui fulger care mi-a spintecat norii. Iubito, nu te mai știu acasă printre vise, ai

Prea multă dăruire strică chiar și uneia ca tine rebelă care iubește frumos ca într-o ploaie fără umbrelă. Eu știu și m-aștept la cei mai rău cu tot sufletul pe masă, îmi spui că nimic nu se

Nopțile femeii au putrezit sub acoperișuri negre ca și plăcerile îngenuncheate de plictis, în sânii ei ploile au înghețat pe asfalul pieptului bogat, gîndurile dor și fug din memorie ca niște

S-au bătut pe lucruri ce nu le-au adus noroc. Îmbătati de orgolii au căpătat învelișul trufiei sub care își fac loc iluziile măririi. Trecând multe bariere nu mai au suflu ca peștii când

Am gustat din plăceri până s-au epuizat, ce s-a întâmplat a fost un lucru neprevăzut și ce se naște pornește pe drumul destinat. Știi, că eu cred în soluțiile novatoare, voința este cea care

Îmbrac în mici emoții, cuvintele, îmi strecor pe nesimțite iubirile și mă intorc acasă în singurătate cu toate femeile îndrăznețe și fugare. Mă pierd în ochii lor lunatici ca într-o fântână

Voi înnobila lemnul răstignind trandafiri urcători, îl voi altoi în ochi de lumină visători și vor înflori liberi în culoare înmiresmată. Spinii din sânge vor fura lacomi o