Silviu Somesanu

Să ne îmbrățișem în pragul nopții, să nu uităm asfințitul, imagine afișată-n memorie. Ochii păstrează și ei pe retină frumosul pe care-l absorb și-l cultivă în fiecare poem ce-l voi scrie. Tu

În dorința mea de a scurta așteptarea lucrurile pe care le iubesc se întâmplă rar. Atunci răbdarea nu știe să se manifeste, îmi pierd cumpătul și rup zăgazuri, altfel aș fi rămas mulțumit cu

Alunecă lumina peste cuvintele noastre scăpate între crăpăturile pământului ars de secetă și lumea se vaită cu un fel de plânset ruginit și el pe buzele uscate, încât nu te poți aștepta la nimic

Nedumerită ca o frunte care găzduia riduri le acopeream cu înțelegere. Faptul era unul de rutină și credeam că ochii pot spune mai mult cu mișcarea lor care smulge alte priviri care descoperă

Ne alergam pe poteci printre ierburi înalte, alunecam și ne scufundam în ele, părula tău împrumuta mirosul lor copt de unde priveai ceru cu nori albi, trecători și nu scoteai nicio șoaptă doar

Nu se va naște în cuvintele unui poem cu imagini și metafore, acoperite cu faguri de miere în care s-a topit dulce nectarul cu lumina sărutată de flori, fluidă și vâscoasă cum e viața,

Am simțit zapada vie și norocoasă cum se întinde ca o mare de pulbere, ochii mei o îmbracă-n relief deluros, o mângâie pe fulgii zdrențuiți și țese-n copaci magia îngerilor de vată care se joacă

Să-ți umpli norocul cu deșertăciune și-n colbul său să te pierzi cum nisipul înghițit de pustiu, singurătatea ta să o lași altora murind cu dorința să scapi, teama să ți-o măsori deși ea nu

Se îndepărtează cu inima frântă, o tristețe în care nu mă regăsesc s-a întrupat într-o limbă de moarte fără blestem. Cu pânzele întinse corăbiile vieții rup valuri mai înalte decât ele pe o

Când noaptea se spăla pe fața de întuneric și inima ta era înfiptă într-o săgeată eram plecat în armată, ai tăi mă vedeau ca pe un soldat inamic care le fură teritoriul. Mă priveam în

Lumina devenind o provocare pentru aruncatul în gol se trezesc cu întunericul sub mâini și o lipsă totală de perspectivă. Sunt oameni întorși pe dosul realității, nu se mai cuprind în sufletul

Ca o împotrivire lăsată fără obiect se dezice de urmele găsite și le șterge conturul. Unde se duce înțelegerea așteptată când nu se descoperă niciun motiv? Numai liniștea care se

Pipăi în gând o coapsă de femeie, surâsul tău m-a trimite într-o stare de beatitudine. Pe negândite mă îmbrăc într-o mantie de singurătate atât de lipsită de culoare și fantezie încât nici nu

m-am plimbat prin oraș pe străduțele înguste îngerul meu era cu aripile întinse deasupra clădirilor eram cu buzunarele goale dar nu cerșeam de la nimeni palmele parcă nici nu le aveam nu mă

Fiindcă eu nu te înțeleg și nici pe mine, tu nu mă înțelegi și nici pe tine, am socotit că e bine amândoi suntem la fel de înțeleși. Ne-am hotărât să fim împreună, să ne luptăm unul cu altul

sting focul și mă culc pe o pagină albă lasă-mă să visez tot ce voi scrie nu mai am nicio muză ursită și nici patimi noaptea îmi va pune sub cap foșnet de ierburi. mătasea are ochii mari și

Tot ce-și pune-n cap, nu încape, dar nu se lasă încearcă lupta până la sânge își înfrânge durerea și ajunge la capăt. O parte din sine așteaptă departe în ziua pusă pe fapte cu margini

O femeie-n delir cu umerii fragili se plimbă pe străzile orașului de ceață, se poate intui-n tăcere vibrația șoaptelor ei, mirosul prafului cu iz de mâzgă, privirea-i sticloasă sub pleoape,

Rotesc pe osie lumea ca un astrolog al destinului, mă rog şi se înalţă odată cu mine. Împart la fiecare ce i se cuvine, nu mă opresc din iubire şi meditaţie, n-am teamă de umbre. Lumina se

strâns în corzi până simte aburul feminin cu toate fibrele împletite ca sârma-n gard ştie pe unde să taie cu foarfeca dreptunghiul prin care ajunge dincolo cu dorul nestins în care şi-a

Împart cu tine durerile și bucuriile, inima ascultă și tace, drumuri lungi adumbrite mă poartă-n orașul pruncilor dispăruți cu sufletul stins. Nicio umbră, nicio tăcere nu mă atinge,

O veșnicie-i prea puțin definită, chiar neconcludentă pentru oamenii de pe pământ, viața e regina sublimului, puntea peste care treci abisul și mori oarecum liniștit după o lumină la care

S-au dus speranțele pe copcă, peștele cel mare te îmbărbătează să reușești scăpând printre degete norocul. S-a schimbat lumea, s-au supralicitat multe noutăți, le folosim tot mai des ca un