Silviu Somesanu

plângeam fără lacrimi sub cerul verii mă obosisem cautând câteva cuvinte în care să-mi încapă inima toropit de zăpușeală era prea multă arșiță amândoi ne deshidratam era o miză și

Uită de sine și de ceea ce iubește, stă ca scos din minți cu ochii în gol, nu mai are așteptări are numai dezamăgiri cultivate. Din gânduri nu iese nimic în afară în trup se simte descărnat cu

în nopţile mele visele devin păsări cu aripi de ploaie zboară peste întinderi aride dincolo de margini lichide lumina-şi capătă surâsul senin şi blând ca o iubită după sărut. timpul este o

Copil fiind uitam toate năzdrăvăniile, să pot face altele şi mai şi, dar aveam uneori ghinion cineva mă aşeza în mijlocul acţiunii şi să vezi apoi şiretlicuri şi emoţii. Totul se termina cu

îmi înfloreşte smochinul aura dimineţii şi frucele se vor coace la soare cum nopţile zeilor pe capul tău de regină între aştri coroană albastră de lumini fără umbre şi cu patos divin vor

În noaptea cu pereții de sticlă cine să te mai caute? Câte o femeie izgonită de întuneric din casa cu ferestrele acoperite pe care nu le deschide mână de om. Scrumul luminii din inima ei se

Mă beau dintr-un potir de argint moștenind sângele de la strămoși învolburat și năvalnic, în față c-un început de mileniu așezat în picioare de lut pe drumuri de piatră, nu văd ce se mai

O parte din mine s-a înzăpezit și caută sănii trase de vânt. Anotimpul acesta din trup soarbe-n inimă ochii soarelui, cealaltă parte să înverzească de fluturi, de-n lumină se crapă de

Nu se mai storc lacrimi înşelătoare ce lasă urme pe pomeţii obrajilor mai subţiri decât apa de ploaie, lumina se scaldă în ochii verzui fără să se mai rotunjească dezinvoltă, bucuria sădită-n

Abia aştept vara, să-mi cumpăr păsări de noapte, nu vreau să mă deranjeze ziua în care-mi construiesc realitatea şi rămân îndatorat la sentimentele oraşului. Nu cunosc obârşia ideii care mă

Nopțile în alb negru mă cuceresc prin insolență ajunsă la apogeu. Diminețile îmi par rupte din coloana sonoră a unui anotimp pustiu, tăcerea nu mă lasă ieșit din rând și-n mine se zbat grele

Când gândesc să fac un rău am o privire crudă și întunecată, mă las păgubaș și din lăuntru răsare lumina pe față, atunci mă birui capăt alură de învingător. Simt pornirea spre ură, e un

Din inimă am pierdut dragostea, câteva fărâme încearcă să încolțească dar îmi lipsește căldura, mi-au rămas în amintire câteva pagini îngălbenite șterse din calendar unde zilele sunt zdrențuite

deschid ochii și tac caut o scăpare din învelișul amorf pe unde lumina-și schimbă nuanțele spre margini fără sfârșit. nu știu de ce mă tot gândesc e un impuls din preistorie de la facerea

Venită din spatele umbrelor cu raze de lumină în mâini stratifică iubirea sub piele și cu inima simte. Nu mă mai caută cu ochii se face scară să urc până la izvorul din care

Nu am altă alternativă veritabilă, sunt mulți ochi care mă urmăresc, jocul acesta este prea complicat și jucătorii nu-l stăpânesc bine. Mulți se feresc să mă numească, se împiedică de propria

Gândul alb scurtează distanțe, rămân repede în urmă cineva m-a sfătuit să le urc pe podiumul destinat luminii și nu s-au luminat. Nu huliți nebunii își fac jocul din instinct fără să

Semne abia deslușite pe fața lunii, munți înghețați fără păsări cu ceru'-n aripi, timpul curge închis în sine cu miros de busuioc sălbatic peste umerii gândurilor. Singurătatea, o dragostea

Cine se pierde de sine nu-și mai dă de urmă, până și asfințitul de lumină îl acoperă cu întuneric, îmbrățișând cosmosul care ne încape. Când vom putea înțelege lăuntricul limba se va

Să rupem din aer aripile zmeului și să-l lăsăm să intre-n pământ ca pe un învins în lupta dreaptă. Să nu-i dăm apă nici când moare de sete, prea mult am fost exploatați de zmei și niciodată

Chiar dacă totuși bate la ochi; femeia pe care am întâlnit-o din întâmplare, drumul pe care trebuie să-l fac, orașul în care se întâmplă totul și cine mă așteaptă acolo. Chiar dacă nimic nu se