Silviu Somesanu

Într-o întindere de ierburi pe poteci cu dorurile inimii de foc alergi spre pădurile de smarald unde păsările își caută cu veselie norocul, cântecul lor înghițind cu totul tăcerea, din

Mi s-a încrețit fruntea așteptându-te în iernile cu troiene, înalte ca o arătare solară, acoperindu-mi inima cu sufletul cald de care mă prind cu mâinile și mă rescriu în cuvinte. Nu, nu sunt

Încerci să mă opreşti, dar nu poţi singur şi cauţi ajutoare, oamenii deobicei nu-s loiali la însămânţat răul. Tu nu-ţi vezi decât scopul meschin, dar intervine groapa în care cazi ca prostul.

E tristă noaptea și-n starea ei perfidă În giulgiul morții se îmbracă La lumânări aprinse, Cad ploile de aur pe trupul de silfidă Inima de dragoste îi seacă Cu aripile învinse Pe drumuri lungi

când am scris poemul dintr-o bucată m-am repezit cu gândul prin hârtii volante să le fac să tresară să fie oarecum vii și nu să le dea toți la o parte până îngălbenesc mi se cuibărise în suflet

Noaptea mă mai consolează încă, împart cu tine inima să nu ajungă în beznă, iertarea din suflet este definitivă ca și timpul care trece nepăsător prin ochii tăi triști în oglindă. Mă rotunjesc

Pe linia umărului stâng plângea o pasăre de iarnă cu aripile-n dezechilibru îndepărta ninsoarea și se hrănea cu întunericul din mine lăsându-și umbra ciuruită cu ciocul. Îmbrățișez ideea că

Pe drum, întunericul ne așază-n șir indian, eu sunt ultimul ce respiră sufletul pietrelor și lasă-n urmă umbrită secera lunii. Pe laturi lumini îndepărtate mușcă din noapte copacii se prind în

Nu fac schimb între tăcerile mele și ale tale, îmi plac privirile care mă citesc ca pe o carte cu filele albe, să nu mă provoci să alunec în cuvinte, e greu să mă opresc, sunt un căutător de

Noaptea dezrădăcinată din întuneric cu o plăcere ademenită de gustul ei ne apropie unul de altul încât orice atingere pulsează aritmic. Ai înfruntat constrângerile impuse de conștiință care

Unde totul se măsoară cu lungi așteptări în cuvinte, caut litere frânte de greutate în lanțurile propriilor simboluri. În câteva doze de substanță neutră prind culoare violetul și portocaliul

Lumea trece prin mine flămândă, îi ofer tot ce am, dar nu mai mult decât sunt, știu să pun punctul unde trebuie când nimicul se înfiripă-n luptă cu scop de tergiversare în calea evoluției mai

Dintre toate întâmplările care mă pândesc, tu ești singura bucurie. Nesocotești viața și moartea. Lângă tine nu există nimic decât o lungă călătorie. Acele ceasului s-or opri într-o zi se vor

Nicio bucurie, nicio tristeţe doar un gest mare de luptă pentru o cauză care a umplut paharul şi nepăsători toţi privesc cum se varsă, cinstea se plimbă cu picioare de lut nici măcar nu mai

S-a prins nesigură cu picioarele de drumuri, a rătăcit prea multe, când s-a oprit nu mai eram acasă, am părăsit tot ce-am păstrat și zidit. Amețit de dorințe ca un cititor în stele, am sperat

Cum se țes umbrele vrăjii ochii nu pot să le pătrundă, structura lor închisă în griuri e îmbrățișată de o adiere secretă. Nu se împacă cu niciun joc vesel. Peste praguri măcinate de cari nu mai

Sunt legat de sinele meu ca un câine de pază lanțul nu se vede și chiar eliberat el nu pleacă niciunde, pănă la moarte locuim împreună în același trup unu-n altul. Nimeni nu ne desparte chiar

Am dat foc la cuvinte și lumina lor mângâie noaptea, mă strecor pe cărări uitate de stele, până la tine mai este un veac de orgolii pe care le înving pe rând. Degeaba înfrigurată te frămânți,

Las poruncă să nu uiți învățăturile mamei, să-ți croiești un drum prin viață care să fie numai al tău unde timpul se va umple cu fapte. Nimeni nu-i mai bogat în memorie decât cel ce pune

S-au rotunjit formele dăruite plăcerii, a crescut imaginarul, gândul se șterge pe frunte cu mâna care scrie întoarse pe toate fețele cuvintele spun totul. Înțelegerea se șterge la ochi nu vede

Noaptea tăcerii albastre nu are trup, se topește prin întunericul străpuns de stele aprinse. Noaptea tăcerii surde voce nu are, se disipează în aer lipsită de umbre. Noaptea tăceru

Îngerul meu nu seamănă cu ceva cunoscut mai degrabă aduce cu o desprindere de suflet, o negare a existenței pământene devenit ocrotitor cu aceasta mai mult decât o speranță într-o formă

Mă îndepărtez de toate apucăturile și îmi scriu pe foi volante sentimentele pe care le-am trăit cu toate bucuriile și mâhnirile pe care le port cu mine prin lume. Las cuvintele să-ți