Silviu Somesanu

Cine doreşte să se mântuie nu fură şi nu, nu... deaceea nu-i compătimesc niciodată, este aproape dezolant să te simţi în nesiguranţă, dreptatea şi adevărul nu se pot obţine peste tot e o luptă

Dintre toate bucurile ce m-au însoțit tu mi-ai făcut cele mai multe și nici măcar nu știi, tot ce împărțim împreună sunt anotimpurile povestite frumos. Nopțile pierd coroane albastre se va

N-a sosit vremea gleznelor înnobilate de priviri când ochiul le strânge pe retină, degetele inele măsoară, pulpe tot mai înalte, trup legănat de pașii în unghiuri. Nu-i nicio teamă, mai mult

Se așază carele pe drumul cerului unul mai mare, altul mai mic. Noaptea-i sprâncenată ca o femeie, țigancă se joacă cu nervii ei ruginiți la glezne carnea se-nfioară de atâta

numai amândoi așteptăm iarna într-o căsuță la țară să alunece peste măguri avem lemnele pregatite țuică și vin pentru fiert și iarna se grăbește înnoptăm pe ulițe desfundate să întîlnim

E un sunet auzit dintr-o șoaptă de vânt, e clinchetul din clopoțelul timpului în seara târzie când fetele urcă-n vârstă, între degetele subțiri culeg raze de stele și adorm cu ele în brațe. Simt

noaptea nu este egală cu întunericul are o poezie a ei scrisă de stele plecate la plimbare dimineața nu-mi încape în ochi oraș în schimbare rătăcit pe străzile soarelui cerul în aceeași

O trăire-n iubire, nu în pat este poezia adevărată, mireasă pe pagina albă desenată-n cuvinte. Poezia locuiește şi într-o frunză în care se cântă cu sufletul doina unui neam rămas în

Frământ cuvintele ca pe o cocă de pâine, cresc în ochii mei și dospesc frumos, nu-mi spun tot ce trebuie. Noapte de noapte cu stele cu tot mă bântuie întrebările, m-am întors din înțelesul

Nicio apă nu-i mai tulbure decât apa morții în care se spală toți oamenii indiferent de poziția socială ori de avere. Când treci ca o noapte zdrențuită cu pieptul plin de stele, se scutură

Nopție tale rotunde îmi cuprind inima în palme lasată pradă dragostei sălbatice. Zorii mă văd îmbătrânind în cuvinte din rădăcini adânci autohtone, ziua nu mă lasă niciodată singur, să rămân

Doamne, iartă-mi apucăturile îndoielnice, lasă-mi rădăcinile care mă țin drept și gândurile care urcă odată cu ruga la cer. Ajută-mi aproapele și fă-mi prieten departele, ucide-mi răul din

noaptea e stăpânită de amintiri vechi au adormit cu pătura trasă pe cap şi cei care dorm alături visează-n cuvinte sforăitoare dimineaţa răsuflă uşurată pe prag şi mă cheamă afară cu

Sunt răvășit de întrebări, aș dori să-mi limpezesc gândurile, noaptea ce se ascunde-n trup, când clipele-mi fug de sub nas fără rost. Nu gust amarul, nici dulceața zilelor de mai care trec

Noaptea s-a scuturat de pe umerii cerului, odată ajunsă pe pământ se îmbracă-n întuneric, nu știu unde o să fiu când mă cauți poate o să mă ascund după cuvinte, fiecare își joacă-n viață,

Pașii pe pământ au învățat oamenii să mergă, aspirația înălțării s-a ascuns în sufletul gol, ca o lacrimă între cuvânt și plâns într-o limbă de necuvinte. Nu știu niciun vânzător de cai care să

Liniștește clipele care se succed, nu le grăbi, prinde-le între degete, mângâie curgerea, respiră trecerea cu bucuria luminii de pe fața oamenilor cu ochii mirați în palme. Zilele acelui

Iubirea se hrănește numai cu ce are se întinde sub plapumă atât cât o cuprinde, de felul ei e dulce și amară, pune în trup fericirea dar îl și ucide, aprinde-n inimi lumina și ea strălucește.

este un izvor sub rădăcinile nopții ziua bea din el numai curcubeul care nu-mi va spune drumul păsărilor care se adapă la pietrele așezate în cerc de zeii pământului și când trece