Silviu Somesanu

Unde retrasă înflorește menta sălbatică nopțile boreale devin curbe cum drumurile peste munți. Cu rotunde flăcări răsăritul se-aprinde sub genele apelor repezi, cascade în sărituri deschizând

Doar moartea îl știe pe cel ce mă-nchide-n cochilie și m-așază sub pământ ca pe o sămânță ce nu mai răsare, de-mi soarbe lumina și-mi lasă întunericul prin veacuri să-l tot dau la o

Ce pot să-ți mai spun când mă chemi mereu cu privirea în brațele tale să odihnesc. Inima mea-i supusă răbdării crude, dorința vibrantă mă strigă. Trandafiri roșii urcători lângă inima-ți

Noaptea mea nu e noapte din întunericul tău, e mai mult un gol găsit în impas pentru o inimă care așteaptă ca o primăvară sosirea păsărilor despletită din obișnuință la soare. O bucurie de

Abia cînd întunericul mușca din zi am început să împachetez gândurile fără tristeți și am plecat cu ele să le împrumut. Noaptea se dădea peste cap, nu voia nimic, aștepta să-i fugă stelele din

Ai mâncat din sufletul bun cât ai vrut, l-ai lăsat sărac la margine de prăpastie fără să-i auzi ecoul lăuntric. Simţi drumul care nu iubeşte căderea şi te întorci odată cu păsările prin

Mâinile mele de teamă cresc devin tot mai sălbatice. Una din ele e mai vânjoasă are forță și rupe, cealaltă-i mai temperată, măsoară totul cu prudență. La ordinul primit se sprijină

îmi cumpăr o poveste de adormit copiii şi le-o citesc în fiecare seară dar ei nu adorm aşteaptă să adorm eu şi se distrează. îi rog să fie atenţi şi spun că sunt adun lângă mine toate

Dau la o parte tristețea barbară această piatră pe inimă, chiar inima bolnavă de amintiri, o îndemn să-și verse sângele-n vene. Mă concentrez în eul meu singuratic să-i deschid ușile și

Nopțile mele sunt descărnate, fără căldură, fără iubire și goale. Trăirea mea este o himeră care bântuie prin frunzele tremurate, m-a pătruns și roade cu dinți de oase, nu poate înghiți cum

Somnul se joacă în noaptea boreală și rece O femeia a trecut pe podul ce se ridică Un vaporaș se târăște pe ape, Niște nori albi se apropie de la nord Păsări de noapte zboară peste maluri Un

Am un drum care trece prin cuvinte, se hrănește cu vorbe aruncate de trecători, de multe ori se pierde-n uitare apoi iese la suprafață cu pietre colțuroase. N-are nici măcar pomi pe

Pe un perete de sare ea se picta-n oglindă în păr cu o diademă de stele cu rubine în colțuri. Avea doar lumini și umbre ca să estompeze culorile lucioase, linii și puncte de sprijin pentru

tu ești o umbră albastră neștiută de lumină ascunsă-n gânduri care-ți desenează contur eu sunt dincolo de ea imperceptibil viu în conștiință și atât de îndrăgostit urc prin tine un

În adâncul celui care mă cred, nu mai sunt, am rămas risipit într-o ființă străină, să-i acopăr cu fluturi zâmbetul trist. Dacă m-ar iubi ar fi prea târziu, s-a copt miezul din fruct, să-l

Am rămas alături de copii la joacă, să-mi hrănesc miezul copilăriei și să împart miracolul cu fiecare în parte, împreună cu urcarea în trup, a tot ce înseamnă iubire. Ochii tuturor aprobau

îmi număr paşii în gând până la obiectivul vizat fără un rost nu ştiu de ce mă complic totul îmi pare o năstrujnicie impusă care se produce instantaneu poate cineva mă implică în trăiri fără

Să continuăm lupta și să învingem oricum, nimeni nu ne mai primește înapoi ne trebuie terenul cucerit. Încă nu avem plumb în picioare, odihnim sufletul în fiecare clipă și pregătim toate

Își caută venele suspendate și pline, le pipăie să simtă malurile, carnea în care se spânzură-n extazul durerii, în starea de simplă nepăsare. Nu știe cum plimbă sângele. Uitarea este

Risipit în mersul lucrurilor, când m-am luminat toate gândurile mi le-am ordonat, până la tine să ajungă deplinul și n-a ajuns. Apoi m-am convins că nimic nu poate fi oprit, totul se reia de