Silviu Somesanu

o lume nebună care nu se dezminte nu poți s-o lași să aștepte la barieră când prin stație nu trece niciun tren o rupi în bucăți pentru fiecare oraș sau sat și o lași să se descurce singură să-și

În buzunarele goale nu găsești niciun drum, bate austrul de la vest și toți înghit în sec seceta aspră. Nu știu ce vânturi vor mai veni, suntem bolnavi de așteptare. Din adâncul istoriei

Port girul unor împliniri trăite spontan ies din scoica timpului cu aripi de vultur. Privesc în față schimbarea din interior n-are cine să mă oprească. Scăpat de piedici repetate fac

M-am mutat în alt orizont de timp, sunt vinovat că v-am uitat pe voi acolo și nu mă încumet să vă spun adevărul, peste tot este moarte mai presus de orice încât migratorii se căiesc. Prin

În timp fără de sfârşit la marginea vieţii, vise nu sunt, ci mai degrabă o acceptare-n tăcere a trecerii în lumea ce nu mai apune. Lumina cea vestitoare de mugure ca şi seminţele îngropate nu

E o punte care se aruncă singură peste apă îi place să zburde peste râu. Nu pot trece pe ea, dacă se așează singură. Nici unui rîu nu-i folosește. Valurile o privesc cu suspiciune, nimeni n-a

Alunecă plictiseala pe fețele oamenilor șiroaie ca picăturile de ploaie pe geam când furtuna își face de cap și trag clopotele. E o decădere în lucruri ca o apropiere de moarte când nimeni nu se

N-am fost cum crezi acum sunt și cresc între noapte și zi cu câte un strop, fierb într-o speranță de fructificare de teamă să nu rămân sterp ca un suflet ars. M-am socotit, am hotărât și am

Eu nu-ți spun adevărul nici nu mint cu nimic joc între ele la capete diferite. Tu juri că mă iubești, te aprob cu scepticism și încerc să mă obișnuiesc. Îmi las cuvintele să se

Fiecare uitare e o rupere din memorie, nu se mai reface, tot ce s-a zidit din temelie-n conștiință e un perete de piatră înălțat cu sacrificiu și răbdare ce numai timpu’-l dărâmă.

Am stat o vreme închis în cerc unde nu m-am simțit atât de rău, orașul are străzi multe și înguste și statui prea puține puse unde nu trebuie. Deseori orele se scurg străine, zilele

Nu pot să te privesc ridicându-te-n aer precum ecoul din hăul imens, mâinile mele se ridică spre cer și fac semne cu câte un deget pe rând până se împietresc. Soarele scoate un ochi printre

spune-mi te rog cum opreşti timpul sau îl fardezi să-mi pară altul cum schimbi subtil imaginea să nu mă rănescă şi să mă convingă în ochi au înflorit nuanţe culori care se absorb de

Ţi-a înflorit surâsul cu linii subțiri în unghiuri, nu se distinge niciun rid numai culori deschise luminii. Gândurile nu-ți mai dau de furcă, visele se recompun, trupul își lasă nervii să

Iubire, dor nesfârșit în loc de cuvinte, o moarte uitată lâng’-o cruce de piatră, ochii negri-și golesc lumina înainte în noaptea străină fără cer, fără vatră. Ape de somn se scurg printre

Respiră prin fiecare cuvânt cu tăceri flămânde în vorbirea interioară, se trage pe sine la marginea gândurilor. Vine spre mine cu focul aprins și plânsul nopții cu stelele furate m-aruncă în

Focul nu vroia să ardă, ori nu avea aer ori lemnele erau ude, dar nu erau și mai scotea și un fum înecăcios, trebuia să stau cu ușa deschisă. Oricum ceva un mecanism al centrale nu

Nu știu, dar din când în când mă cuprinde meditația vine în fața mea ca o fată mare, neprihănită și mă încearcă cu o sfială înduioșătoare care mă lasă în genunchi. Cobor într-un interior gol