o lume nebună care nu se dezminte
nu poți s-o lași să aștepte la barieră
când prin stație nu trece niciun tren
o rupi în bucăți pentru fiecare oraș sau sat
și o lași să se descurce singură
să-și
E noaptea în care se miră
stelele care respiră lumină
deasupra de umbroasele nepătrunse
în care locuiește întunericul.
Fără să se clintească timpul
când oamenii capătă aripi,
cerul privește
sunt prea înglodat în percepte
pentru un om liber
bolnav de schimbare
uneori singur mă cert
că-s închis într-un cerc străin
ca-ntr-un tunel fără lumină
de nu pot să ies din carapace
fără
Nu, nu mă mai cuprind voluptoasele ispite
din serile când ea aștepta
în grădina cu magnolii,
pe o bancă unde și azi o mai caut
și nu știu cum de se întâmplă.
Acum noaptea-i tristă, grădina
În buzunarele goale
nu găsești niciun drum,
bate austrul de la vest
și toți înghit în sec seceta aspră.
Nu știu ce vânturi vor mai veni,
suntem bolnavi de așteptare.
Din adâncul istoriei
Port girul unor împliniri trăite spontan
ies din scoica timpului cu aripi de vultur.
Privesc în față schimbarea din interior
n-are cine să mă oprească.
Scăpat de piedici repetate fac
M-am mutat în alt orizont de timp,
sunt vinovat că v-am uitat pe voi acolo
și nu mă încumet să vă spun adevărul,
peste tot este moarte mai presus de orice
încât migratorii se căiesc.
Prin
În timp fără de sfârşit
la marginea vieţii, vise nu sunt,
ci mai degrabă o acceptare-n tăcere
a trecerii în lumea ce nu mai apune.
Lumina cea vestitoare de mugure
ca şi seminţele îngropate nu
E o punte care se aruncă singură peste apă
îi place să zburde peste râu. Nu pot
trece pe ea, dacă se așează singură.
Nici unui rîu nu-i folosește. Valurile
o privesc cu suspiciune, nimeni n-a
Alunecă plictiseala pe fețele oamenilor
șiroaie ca picăturile de ploaie pe geam
când furtuna își face de cap și trag clopotele.
E o decădere în lucruri ca o apropiere de moarte
când nimeni nu se
N-am fost cum crezi
acum sunt
și cresc între noapte și zi cu câte un strop,
fierb într-o speranță de fructificare
de teamă să nu rămân sterp
ca un suflet ars.
M-am socotit, am hotărât și am
Eu nu-ți spun adevărul
nici nu mint cu nimic
joc între ele la capete diferite.
Tu juri că mă iubești,
te aprob cu scepticism
și încerc să mă obișnuiesc.
Îmi las cuvintele să se
Fiecare uitare e o rupere din memorie,
nu se mai reface,
tot ce s-a zidit din temelie-n conștiință
e un perete de piatră
înălțat cu sacrificiu și răbdare
ce numai timpu’-l dărâmă.
Am stat o vreme închis în cerc
unde nu m-am simțit atât de rău,
orașul are străzi multe și înguste
și statui prea puține puse unde nu trebuie.
Deseori
orele se scurg străine,
zilele
Nu pot să te privesc ridicându-te-n aer
precum ecoul din hăul imens,
mâinile mele se ridică spre cer
și fac semne cu câte un deget pe rând
până se împietresc.
Soarele scoate un ochi printre
Au început să fulgere salcâmii
Se-aprind mirosuri ude peste sat
eu însumi voi vărsa în râuri noaptea
cu vise înaripate și peștișori de aur.
Voi umple ziua cu pâine și cu vin
și din fântâni
O femeie-și ținea iubirea ascunsă-n sân...,
(își aducea rar aminte de ea)
Când cineva îi privea sânii,
atunci i se părea că ard
cu iubire cu tot.
O năpădeau transpirațiile și dorul,
alerga de
Cea mai neîntemeiată încredere
a căzut sub umbrarul ochilor lunii
în noaptea în care o femeie se prostitua
pentru aproape nimic.
Un suflet se mutila pe sine dintr-o dată
fără să mai aibe
spune-mi te rog
cum opreşti timpul
sau îl fardezi
să-mi pară altul
cum schimbi subtil imaginea
să nu mă rănescă
şi să mă convingă
în ochi au înflorit nuanţe
culori care se absorb de
Ţi-a înflorit surâsul cu linii subțiri în unghiuri,
nu se distinge niciun rid numai culori deschise luminii.
Gândurile nu-ți mai dau de furcă, visele se recompun,
trupul își lasă nervii să
Iubire, dor nesfârșit în loc de cuvinte,
o moarte uitată lâng’-o cruce de piatră,
ochii negri-și golesc lumina înainte
în noaptea străină fără cer, fără vatră.
Ape de somn se scurg
Respiră prin fiecare cuvânt cu tăceri flămânde
în vorbirea interioară,
se trage pe sine la marginea gândurilor.
Vine spre mine cu focul aprins
și plânsul nopții cu stelele furate
m-aruncă în
Focul nu vroia să ardă, ori nu avea aer
ori lemnele erau ude,
dar nu erau
și mai scotea și un fum înecăcios,
trebuia să stau cu ușa deschisă.
Oricum ceva un mecanism al centrale nu
Nu știu, dar din când în când mă cuprinde meditația
vine în fața mea ca o fată mare, neprihănită
și mă încearcă cu o sfială înduioșătoare
care mă lasă în genunchi.
Cobor într-un interior gol