Silviu Somesanu

Când nedreptatea trece pe stradă liber ca păsările sunt, să plec sau să rămân, aștept să se limpezească apele nopții. Printr-o sită cu ochiuri mici și fără gene lungi se filtrează

Hexagoane se lasă în el cu miere într-o construcție perfectă și dulce, în timp ce acrul străin devine și se odihnește în borcane de sticlă. Furcă de lumină în florile zilei se scaldă și

Te vei năpusti cu vorbe de mine spuse și nimeni nu te va înțelege. Va fi târziu când vor bate clopotele crinilor, se va stârni în aer bocet de rândunică pentru cuibul căzut de sub acoperișul

Se învinețește de durere și-i cade capul de somn, o liniște de miere se cuibărește în simțuri Va avea în genunchi puterea, voința inimii de a se ridica din nou să îmbrâncească pe scări tot ce

Printre file îngălbenite curge mierea poemelor vechi din cărți vândute la înțelegere pe stradă. Cumpărătorii-s puțini, mai mult cei în vârstă vor să-și amintească anii tinereții cu spiritul

Coala de hâtie pe masă, mâinile așezate în așteptare, câteva degete la tîmpla stîngă și gândurile duse undeva departe, Îmi caut cuvinte să îmbrac orele goale ca niște râpe, le voi umple cu

fără tăgadă noaptea nu plânge după întuneric aurorele aproape de poli defileză cântând

Noaptea asta mi-a dispărut umbra, cerul a devenit o cupolă de funingine de care sunt spânzurați nori mari cenușii peste casele adormite-n letargie. Copacii urcă prin ceață fără să se vadă unii

Mă ascund în pielea sintetică a unui obiect care își expune la vedere luciul și mă încearcă dureros teama peste care mă împinge curajul. Lumea o percep ca o risipire de senzații halucinant de

lumea este egală numai cu sine o poți deosebi după perioade istorice în rest se rupe în continente lumina cade pe ochi în orașe se torc întâmplări stranii care nu încap în forme

încă de copil mă visam un distins care se impune prin prezența de spirit și modul de a fi în mijlocul valurilor ce se grăbesc să răstoarne echilibrul cei ce mă ascultă nu pentru că mă

Cu impertinență bărbatul care bea nu se caută de cuvinte își pune-n mișcare tot arsenalul, ce-i drept sărac, se dezbracă de tot adevărul de care dispune și așa gol rămâne căzut la pământ iar dacă

Mai înalt decât înaltul este cuvântul ce nu se clatină în vorbe ci le caută în miez adevărul și-l așază în tulpina luminii. Minciuna pune sub piele amarul, trădează tot ce atinge. Cel ce

Umbră albă, ceață a memoriei acoperă gândul trecut prin ziduri. Peste mine ademenitoare cade zăpada și mai albă. Lumina îngropată-n cuvinte răsare-n poeme, trandafirii din sânge îi

Pentru pasărea cu aripile frânte norii se ridică și coboară, nu mai înțelege ce rost are cerul. Când întâmplarea nimerește la țintă cineva-i spune să nu se sperie și femeia cu ochii de

la întâlnire cu fratele mai mare curcubeul bea elixir din râul sălbatic printre nori într-o pată luminoasă razele soarelui și-au topit umbra inima pământului se zbate cum un clopot înainte de

Ca o cucuvea din altă noapte dintr-un anotimp înexistent pe hărți, într-un târziu cu multă băgare de seamă, am scris despre moartea superstiției. După unele intervenții a unor frustrați de

Deschid fereastra galbenului lămâie, închid uşa curentului de aer dezinvolt şi păşesc peste pragul statorniciei în cerdacul cu stâlpi ai istoriei. Nu cred în linia care desparte e mai

Muntele-i plin de tuneluri cu vibraţii, nu li se ştie capătul, pot fi un labirint, nimeni nu intră mai mult decât îi permite teama şi mulţi creează legende şi întâmplări curioase. Prin memorie

Alunecă pe obraji, adieri de vânt. Flutură ritmic într-un murmur de frunze mai foșnitoare ca visul. Învăluie-n ispită inima dorinței dorul iubirii. Nasc furori prin trupul ei. Simt cum

Libera ta trecere prin sufletul treaz tăioasă și fierbinte de care mă zbat să te eliberez, nu poate fi decât o himeră care se îndepărtează de om. O umbră care-i lasă luminii nimbul acela

Un imbold vine de undeva, nimeni nu știe de unde și fiecare îl percepe diferit, cred că nu este ceva din afara noastră, tandrețea și iubirea ne scapă de pornirile trufașe. Sincope în realitate