Silviu Somesanu

Îi fredonam la ureche frânturi din cântece de iubire cu note ce sar dintr-o gamă în alta îmbrăcând tonalități înalte. Când înserarea se adâncea în mine, ai devenit ademenitoare ispită, o apă

Să-i pui mai mult amar decât dulce în pasta hrănitoare a vorbelor sclipiri jucăușe face lumina prin colțuri tăceri în oglinzile sufletului retrase. Și urme de lacrimi uscate se văd cum coboară

Vezi, mâinile acestea muiate-n pământ au rămas doar niște arcuri care închid pieptul și, ce ai mai putea face acum toamna decât să bați aerul ca apa în scocurile morii și să-ți respiri nisipul

Am obsesia sărutului căzut în desfătare, mă umple ca o dimineață de mai cu liliac înflorit și logosuri de carne și vin la umbra bătrânului agud negru. Arginții și timpul îmi trec printre

mă închid cu înţelegere-n etern n-am altă variantă şi tu te grăbeşti să mă urmezi la fel timpul prea scurt pentru doi s-a împărţit ciudat cu zecimale periodice nu poţi să plângi lacrimile

Privesc și umplu-n tăcere scorburile adânci ale sufletului. Pun la început gândurile,apoi visele neizbândite, pun la început cuvintele, meditația și reflecțiile. Le așez în straturi

Adormit într-un pat de umbre, într-o încăpere din scorbura vremii m-am supus unui ritual necunoscut unde odihnesc solemn numai inițiații. M-am supus unui ritual necunoscut în care nu trebuia să

Ca o călăuză îmi traversează prin memorie firul de mătase roșie al poeziei înfășurându-se după suflet. Unde să caut măreția în cuvinte când curg peste mine în valuri. Știu numai drumul

Îmi culc gândurile alături de vise, nopțile le strâng în brațe, zilele le frământ ca pe o pâine în palmele mamei. Aud sunetele cum se desfășoară luminos în vocalele cuvintelor, ies din

El își frânge mâinile și întreabă pe toată lumea ce se-ntâmplă cu orașul acesta de ceară și cu marea fără țărmuri unde soarele răsare din ape în dimineți uitate de Dumnezeu în depărtare, lumea

În sufletul cui voi pătrunde încărcat cu iubire fără să se opună, ci lăsând trecerea liberă. E atât de plăcută locuirea în camere cu ferestre de gând unde te poți privi în oglinzi cu chipul

Într-o încăpere insalubră inima mea-i o fereastră deschisă lăsată singură în stare de așteptare, chiar și trăirile pot înflori mai târziu la fel cum se nasc ideile din întâmplare și

Când eram tânăr, cal cred că eram, timpul îl trăgeam după mine târâș, sfinți în căruțe de foc și zei în care de luptă îi duceam acolo unde nu poți să ajungi. Erau lumi împrejur și nu se vedea

Cine întreabă cum se trăiește în templul zeilor, străbate întunericul cu ochii țintă la cer și descifrează semne pe care mulți nu le văd. În trup își simte voința, sabie tăioasă. În parcul cu

Vocea ei nisipoasă ca malul fluviului se îngâna cu valurile, în trupul subțiat de insulă își schimbă culoarea, i se lipise de apă privirile ca într-o ploaie ce risipește lacrimile norilor pe

Se întâmplă atât de des încât nimeni nu-i dă importanță, o cădere dincolo de umbre cu o rupere de cuvinte în amiază când pământu’-i ajuns la periheliu și timpul presează virtual

Ne-am despărțit din același drum Mersul ei, grăbit, cât cerul traversat de comete Nu se mai vede. Să așezăm cuvintele în fața oglinzilor Să nu se frângă de pietre sparte, de durere Ca o moarte

Când streșinile iubirii curg pe acoperișul ei strălucește soarele, gândurile mele se întrupează în cuvinte fără teama din vorbe se scaldă în oglinzile cerului. La fel ca-n marginile

Să-mi scot mâinile din buzunare și într-un moment dintr-o zi fără căpătâi câte-mi scapă mereu printre degete sânii tăi să le cheme la iernat în iubirea desțelenită în toamnă. Simțurile nu pot

În noaptea cui voi lumina pământul urcat pe trepte până la soare dispersat în fotoni absorbiți în lăuntricul copt. E un echilibru-n care germinează sămânța pe curba de lut în care

Moartea nu are margini, ci creația prin care am primit limite de evoluție în timp, cu posibilitatea transmiterii vieții mai departe într-o fructificare deplin. Lumea se reînnoiește

În meditație devii din ce în ce mai adânc intri în propria fântână în genunchi să asculți cum susură apa în urcare și din această cauză timpul în clipele căruia poate să se nască

O încrâncenare de zile mari stăpânește pe toată lumea, nu mai încerc nimic care să iese din rând, știu sigur că la toți le sare țandăra imediat și mă refugiez în gândul tău lacom de