Silviu Somesanu

Ai liberă trecere dincolo înapoi e o barieră veșnică, nici nu interesează pe nimeni întoarcerea inima ta e făcută să se oprească la punctul de frontieră. Timpul îl porți măsurat până

Îmi închid tăcerile-n casă, cobor scările și-mi fac drum spre viitor, mă așteaptă tronsoane de necunoscut cu orizonturi înălțate din ape. Gândurile nu mă lasă singur și ascult, drumurile mă

Ochii ei au fulgerul sclipitor în orbite împart zâmbete și uneori sunt triști, cu inima-n palmă oferă dragoste. Încearcă să se înfășoare cu duhul blândeții mereu în luptă cu sine, zilele încep

Între noi nu-i nicio umbră, doar mâinile care se ating discret și-și transmit fluxul de căldură lăuntrică. Uit să trăiesc emoția scursă printre degete într-un final abandonat de ochii tăi gata

Lumânarea se stinge lângă crucea de piatră roasă de timpul sălbatic, greierii din umbră anunță înserarea. Chiar dacă încerc să descifrez un nume rămân cu aceeași durere, totul s-a

tu nu vrei să vezi înlăuntrul tău este zidit altceva la temelie cu alte valori ce-și valorifică trecutul-n fiecare prezent nu poți decât să depășești limitele care se luptă pe metereze să

Acopăr cu palma un cer subteran, știu că există undeva în dedesubtul conștiinței pe linia frântă a neființei, ascuns de taina timpului în ochiul său uit să-mi trăiesc clipele ultime și mă nasc

Noaptea golită de întuneric dă seamă soarelui de miasmele putreziciunii din lacuri unde deseori luna alunecă-n ape, se fotografiază-n oglinzi cu nuferii și se înalță galbenă peste păduri. Cum

Se rostogoleau în gol cuvintele mele șoptite în amurg, ochii acopereau cu privirea universul în care ne inundau gândurile. Fiecare zi ar trebui să se îmbrace în orizonturi de curcubeu cu

Sunt într-un con de lumină cafeaua fierbinte cu arome fructuoase mă îndeamnă la meditație fără sincope. Ea tace și zgârcită în priviri duioase, rupe din mine ecouri cu sunete grave ce se pierd

Aici mi-am lăsat copilăria și neastâmpărul odihnind la marginea pajiștei din vis. Am plecat pe drumurile fără întoarcere ale orașelor de piatră. Am locuit cu gândurile privind pe geamuri Și

Pe faleza unui țărm...frumoasele mării, valuri înspumate și țipete de pescăruși, în golful care-mi intră adânc în simțuri. Clădirile-s colorate de crepusculul de seară, ochii-mi văd albastrul

Ea era gheața ce se topea când o învelea ochiul, privirea umbrită de pleoapele lungi. Își tremura culoarea cu grația îngerului și presăra mirosuri difuze prin aerul copt. Paloarea i se lovea

Arome fructuoase de ierburi crude difuz se răspândesc în simțuri fără să le recunosc esența, cineva parcă îmi rupe nevoia de fericire și trece pe lângă mine. Fără să știu unde ajung drumul

Mă tot cobor și urc în vers pe pagini vechi într-un caiet, de parcă totul mi s-a șters, de parcă totu’-i desuiet. Mereu citesc câte-o carte în care lumea-i nebună, parcă totul

Am trecut pe marginea prăpastiei ca pe o muchie dintre adevăr și minciună, mi-am dus mai departe speranța după ce multe s-au înecat în apele învolburate ale timpului și tot mai sper, să trec

E ziua când se înfrățesc arborii orele cad din ei pe drumuri, trece o fată și se privește speriată, îi cresc prea repede sânii. Fântânile o așteptă să-i ude buzele de emoție se zbate între

Într-o înfrățire cu timpul, nu știu dacă mai trăiesc în el ori în afara lui, simt că am un timp propriu care-mi oferă o altă perspectivă vicleană într-un anotimp nediferențiat de

În leagănul nopții-n somn ceruit întuneric alungat de stele, de susură apele, curg prin tăcerea singurătății și culeg izvoare de lumină. Efemerul zboară cu aripi de liliac mușcă din timp

Tu te-ai îmbăiat în umbre cu aripi cu tot, sub stejarul înalt și bătrân prinzi dragostea nepregătită din iubirea femeilor flămânde. Ziua-n amiază răsufli ușurată și aștepți cu inima

Nu s-a întâmplat nimic deosebit cum se așteptau, o simplă întâlnire formală de unde fiecare a plecat dezamăgit. Iluzia și-a pus amprenta pe fiecare întâlnire, bucuria revederii a devenit

Noaptea mea nu are dușmani dușmanii ei au murit, o veghează un înger alb. Iubirile-i toate au plecat în trecut, a rămas o simplă noapte cu întunericul pe buze și acelea uscate de atâta