Silviu Somesanu

Din greșală am tăiat aerul care se respira din cer, acum privesc răpus de întâmplare și nu mă regăsesc în centrul atenției, pășesc târșindu-mi pașii spre puncul de înâlnire cu simțurile care mă

Mărturisesc tot ce-mi stă pe inimă, ascunsul ce roade universul interior. Știu că lumina de pe retină alungă întunericul și-mi înfloresc în gând cuvintele care adapă din căușul palmelor iubirea

În anotimpul în care mă încredințez trupului tău să-i fiu mire, zilele-mi devin foșnitoare ca-ntr-o visare cu ochii deschiși, zburător rămas fără aripi în inimă doresc să-ți ajung. Căci

Cresc umbrele pe urmele proaspete, nu este vinovat nici soarele nici luna. Seara îmi suflă în sân, să nu mă sperie, înghesuie crepusculul pe linia orizontului. Aromele coapte adie dinspre

Numai eu îmbrățișez lipsa ta de certitudine, mai departe nu știu ce se întâmplă, îți fug ochii după fustele scurte și se nasc întrebările acelea fără răspuns, cum ai ajuns bătut în șoprul

Toamna stă-n genunchi în fața rodului se grăbește să-și încheie socotelile, pleacă la sărbătoare să-și cinstească oamenii dar totul se face după un ritual anume care îmbracă-n culoare fiecare

Mă vindec de trecutul rămas în amintiri, alte răni nu mai am, dar am alte ruperi de ritm pe care le înlătur, constituie o necesitate firească punerea în mișcarea a trenului vieții. Lumea se

N-a sosit încă mometul acela în care mă regăsesc în pielea celuilalt altfel de cum sunt și eventual cu alte posibilități de a sări peste obstacole și a păși mai departe fără nicio

Bucurie neîmpărțită cu nimeni, aproape o tristețe deghizată care se sparge în bucăți ca un geam de la fereastra plămânului stâng pe care s-a depus prea mult fum și un pic de mâzgă. Dar nimeni

întorc noaptea pe fețele lunii într-un descântec fac incantații pentru aducerea ploii pun semne la izvoarele dragostei apă neîncepută beau și arunc împrejur să mă vindec de dor îmi las urme

Împing noaptea pe geam și plec sting lumina și las lampa de veghe, să se creadă că dorm în mod obișnuit. Tu aștepți la îngemănarea întunericului cu lumina lunii, nimic nu poate fi mai frumos

Umbra mea, o rană în privirea lunii, se plimbă în noapte prin gara cu fantome în trenuri. Stau clipele, spânzurate de limbă și ceasul-n perete ticăie dintr-o scobitură în piatră.

Noaptea iubirii nebune nu se lovește de margini și spintecă printr-o stea lumina aromată din trup. Înghite pipăitul dulceag în limba nesupusă cuvintelor, de împreună degetele

Cineva şi-a stins dorul şi a venit acasă în ţară, a lăcrimat pe pământul său şi l-a strâns în mâini, nu s-a mai gândit la altceva decât la dărnicia lui. A îmbrăcat hainele părinţilor şi a

Am conturat fiecare cuvânt spus sau scris, l-am încărcat cu semnificații și doresc încoronarea pierdută demult. M-am spovedit poemelor mele în momente de meditație deplină, am plâns cu ele

Îmi ia din greutate, crucea e mai ușoară pe umeri, nervii fac drum prin măduvă, se destăinuie, respiră prin piele foșnetul din trup și lasă ferestre-n suflet să intre lumina. Întunericul se

Mă tem de foamea de prostie și răutate oarbă manifestată în exces de unii oameni ce nu înțeleg mai nimic din drumul de urmat și se hazardează cu atâta plăcere hulpavă. Iubirea aproapelui a

Ea mi-a zâmbit într-un fel arogant eu am privit-o fix în ochi, apoi, a încercat un gest de surprindere cu o înclinare a capului în față. Am simțit un foc cum urcă prin trup și flacăra îmi

Când soarta s-a îndrăgostit de mine nu știam nimic despre ea, mare lucru nu știu nici acum, eu am gândit toul pe înălțime ca pe o coloană ce nu se mai termină și am rămas așa să privesc

Şi-a încordat furca pieptului şi a strigat a victorie, când a încetat nimeni nu l-a crezut, apoi s-a făcut nevăzut. Mai departe ca un berbec înfuriat a strivit barierele întâmplărilor, ţine