Silviu Somesanu

Cu fiecare cuvânt încerc o căutare de sunete o muzică-n surdină-n odăile timpului, aștept s-aud pașii cum măsori adevărul când urci scările în casa sfințită de duhuri. Nemurirea se plimbă prin

Iluziile nu m-au pândit nu le-am simțit lipsa și numai la bătrânețe le văd, timpul înoată în ape străine cu valuri care nu duc niciunde. Nu-i loc pentru meditație acum ori pentru reflecții

Am intins firul albastru între doi copaci și i-am legat unul de altul n-au spus nimic se simțeau fericiți, clătinau din frunze păsările făceau schimb de triluri și de copaci. Pe pământ

Se așază întunericul în straturi de vată și tăcerea se scurge odată cu teama, golurile se umplu, între ele plutește nevăzutul. Oamenii se căută pe pipăite cu mâinile, în ochi au licăriri

E albă noaptea și-mi pare că pe drumuri Se plimbă morții lumii În robe violete, Ard stelele-n cenușa stropită cu parfumuri Prin somnul dulce al-mumii Mai trec gabriolete. E atâta necuprindere

Era pe când nu știam ce-i teama și mă dureau dinții de lapte, mă inventam în jocuri și ele mă stăpâneau disciplinat în preocupări. Trăirea avea-n măduvă cutezanță pornită la drum fără

Și-a lăsat umbra pe un soclu, ceața din minte într-o piață în care-și scaldă ochii sub un curcubeu însorit după ploaie. Într-un oraș închis cu ziduri unde porți taie intrări în fagure fără

Cum se poate să cauți răspuns la lipsa de aripi învinuind păsările pentru furt? Toată această invidie te aruncă în hăul nebuniei unde te lovești de propria ignoranță ca o piatră de altă

Tu ai fost umbra risipei de veșminte lăsate să cadă pe fața lunii de la fereastra timpului pe marginea întunericului mirat de atâta iubire. Noaptea părea o ființă disimulată uitată afară de

N-am nevoie de nicio libertate acum devreme ce n-am avut-o atât de multă vreme, sunt la fel câinelui eliberat din lanț; doarme tot lângă zgarda sa deși n-o mai are la gât și nu părăsește locul

Din mine se detașau părți de către un copil cu imaginație ce le amesteca de-a valma, le aranja apoi până am ieșit cum sunt. Uneori se enerva de nereușită se uita la mine, râdea în

Se face înserare în cuvinte, Noaptea se înclină spre margini. O pasăre sparge întunericul în arbori, Luna stă să cadă într-o fântână. Nu mă lasă femeia să-i citesc gândurile. Vorbe bolovănoase

Pleacă noaptea din mine și tot mai visez, întunericul fugărit îmi pune dimineața pe umeri, lumina din interior primește altă lumină aprinsă prin carne sângele prinde flăcări de nervi. Viața

Nu pot merge mai departe rămân într-un fel de meditație care nu mă recunoaște la prima vedere. Mă împotrivesc, dar nineni nu-mi face pe voie lucrurile au mersul știut dinainte. Ce se impune

Tăcerea îmbracă hainele singurătății, n-are vorbe cu nimeni se plictiseșre în brațele dorințelor nelocuite. Își adună speranțe pe care le așează în vise, chinuie gândurile să capete

Te îmbraci în pielea mea, să-mi pătrunzi în gânduri, îmi pui rugăciuni din credința ta în sânge de se nasc în mine bogății în adânc, ceruri cu luceferi nevăzuți. Te prelingi prin carne ca o

doar cuvântul să-ți las în timp vorbitor de învățătură să simți cum se nasc munții și câmpiile și-n limba lor cântecul să le pun un nume în adieri de vânt pe un sărut de

Uneori cred că n-am timp să mă bucur de tot ce văd, mă opresc într-un loc ca un sâmbure, îmi înalț lujerul și privesc minunăția în care mă aflu. Devin o coloană fără sfârșit cu unghiuri

Lumina clară și limpede alunecă pe unghiuri de culoare, lasă calea deschisă peste timpul nepăsător. Raze de stele respiră cu nervurile frunzelor, aici verdele este Dumnezeul vieții. Lumina