Cu fiecare cuvânt încerc o căutare de sunete
o muzică-n surdină-n odăile timpului,
aștept s-aud pașii cum măsori adevărul
când urci scările în casa sfințită de duhuri.
Nemurirea se plimbă prin
Iluziile nu m-au pândit
nu le-am simțit lipsa
și numai la bătrânețe le văd,
timpul înoată în ape străine
cu valuri care nu duc niciunde.
Nu-i loc pentru meditație acum
ori pentru reflecții
Noaptea pasc caii neîncălecați vreodată
femeile neiubite visează-n nesomn
cu gândul despuiat în necuvinte
și aleargă pe negânditele cărări
ale morții căzute în nemoarte
Neliniștile lor sunt
Am intins firul albastru între doi copaci
și i-am legat unul de altul
n-au spus nimic
se simțeau fericiți, clătinau din frunze
păsările făceau schimb de triluri
și de copaci.
Pe pământ
Se așază întunericul în straturi de vată
și tăcerea se scurge odată cu teama,
golurile se umplu, între ele plutește nevăzutul.
Oamenii se căută pe pipăite cu mâinile,
în ochi au licăriri
E albă noaptea și-mi pare că pe drumuri
Se plimbă morții lumii
În robe violete,
Ard stelele-n cenușa stropită cu parfumuri
Prin somnul dulce al-mumii
Mai trec gabriolete.
E atâta necuprindere
Nu mai sunt decât tainicele nopți
îngenuncheate la căpătâiul cuvintelor
cu stele în lacrimi.
La despărțirea de respirațiile toamnei
tăcerea se lasă ca o umbră
peste zilele în care ne închidem
Era pe când nu știam ce-i teama și mă dureau dinții de lapte,
mă inventam în jocuri și ele mă stăpâneau
disciplinat în preocupări.
Trăirea avea-n măduvă cutezanță
pornită la drum fără
Cu ce vom deschide porțile?
Lacătele cerului sunt fără cheie
drumurile sunt îngreunate de bolovani
Nimeni nu vine prin ceață,
ziua și noaptea ș-au dat mâna peste prag
seara n-o să înfrângem
Și-a lăsat umbra pe un soclu,
ceața din minte
într-o piață în care-și scaldă ochii
sub un curcubeu însorit după ploaie.
Într-un oraș închis cu ziduri
unde porți taie intrări în fagure
fără
Cum se poate să cauți răspuns
la lipsa de aripi
învinuind păsările pentru furt?
Toată această invidie
te aruncă în hăul nebuniei
unde te lovești de propria ignoranță
ca o piatră de altă
Tu ai fost umbra risipei de veșminte
lăsate să cadă pe fața lunii
de la fereastra timpului
pe marginea întunericului
mirat de atâta iubire.
Noaptea părea o ființă disimulată
uitată afară de
N-am nevoie de nicio libertate acum
devreme ce n-am avut-o atât de multă vreme,
sunt la fel câinelui eliberat din lanț;
doarme tot lângă zgarda sa deși n-o mai are la gât
și nu părăsește locul
Din mine se detașau părți
de către un copil cu imaginație
ce le amesteca de-a valma, le aranja apoi
până am ieșit cum sunt.
Uneori se enerva de nereușită
se uita la mine, râdea în
Se face înserare în cuvinte,
Noaptea se înclină spre margini.
O pasăre sparge întunericul în arbori,
Luna stă să cadă într-o fântână.
Nu mă lasă femeia să-i citesc gândurile.
Vorbe bolovănoase
Înmiresmate,
femeile respiră aerul
unor viori aprinse de dor
un arcuș vibrează.
Din sunete ascunse-n interior
se compun
armoniile pe corzi,
de te cheamă
să-ți împlinești visul,
urcă
Pleacă noaptea din mine și tot mai visez,
întunericul fugărit îmi pune dimineața pe umeri,
lumina din interior primește altă lumină aprinsă
prin carne sângele prinde flăcări de nervi.
Viața
Nu pot merge mai departe
rămân într-un fel de meditație
care nu mă recunoaște la prima vedere.
Mă împotrivesc,
dar nineni nu-mi face pe voie
lucrurile au mersul știut dinainte.
Ce se impune
Tăcerea îmbracă hainele singurătății,
n-are vorbe cu nimeni
se plictiseșre în brațele dorințelor nelocuite.
Își adună speranțe pe care le așează în vise,
chinuie gândurile să capete
Te îmbraci în pielea mea, să-mi pătrunzi în gânduri,
îmi pui rugăciuni din credința ta în sânge
de se nasc în mine bogății în adânc,
ceruri cu luceferi nevăzuți.
Te prelingi prin carne ca o
doar cuvântul să-ți las
în timp vorbitor
de învățătură
să simți cum se nasc
munții și câmpiile
și-n limba lor
cântecul
să le pun un nume
în adieri de vânt
pe un sărut de
În noaptea de ger
crapă pietrele plângând
sub pojghița de gheață
din oasele drumului.
Oameni mor pe undeva
copiii sărmani la fel
razele lunii sunt reci
orașul e închis în sine
ca moartea-n
Uneori cred că n-am timp
să mă bucur de tot ce văd,
mă opresc într-un loc ca un sâmbure,
îmi înalț lujerul și privesc
minunăția în care mă aflu.
Devin o coloană fără sfârșit
cu unghiuri
Lumina
clară și limpede alunecă pe unghiuri de culoare,
lasă calea deschisă peste timpul nepăsător.
Raze de stele respiră cu nervurile frunzelor,
aici verdele este Dumnezeul vieții.
Lumina