Silviu Somesanu

Și pânza aceea subțire țesută de îngeri era albă ca o ninsoare proaspătă și răcoroasă ca ea cu miros de salcâmi înfloriți. De vei trece cu mine pe drumuri la amiază ca un soare îmblânzit peste

Sunt răstignit între inimă și suflet ca o zi între dimineață și seară. Nu mai sunt vulturul piscurilor de piatră păsările nu se tem pădurile freamătă din frunzișuri cu rănile deschise de

seara trecută pe faleza acestui țărm în ramurile inimii a înflorit iubirea niciodată nu voi uita valurile lovindu-se de mal niciodată nu voi ști dacă marea-mi schimbă destinul și plec

Îmi intră sub piele teama, sângele se grăbește și respiră adânc, se pun în mișcare nervii odihniți. Eu pot să mai aștept impactul cu teama respinsă. Se îmbracă în timpul care pleacă și

Lasă-mă Doamne, să te privesc în ochi, visele mele să fie una cu ale iubirii, sufletul să-și aibă rădăcinile-n inimă, sângele luminos și nervii să urce-n blândețe. Voi săruta lemnul ca pe o

Cum vin fantomele întunericului în preajma singurătății cu trupuri subțiri de balerine în dans prin aer și cum se rostește tăcerea pe la colțuri nimeni nu spune, își înghite cuvintele. Un

Mi-am purificat gândurile, am alungat ceața în genunchi pe pietrele dimineții. M-am primenit cu harul cuvântului printre oameni smeriți, florile pomilor își zâmbeau singure și păsările se întrec

nu mai sunt întrebări nici răspunsuri doar neconcordanțe evidente lumea nu înțelege situația șchioapă trec prin ea linii de forță văzute de mulți care nu spun nimic și așteaptă înghit cu

Prea multe cuvinte alese cu sufletul în scrisorile netrimise și săruturi pătimașe lăsate în cabana din pădurea de zadă unde mă aștepta femeia cu pulpele tari și ochii de izvor, cu nopți de fosfor

Ochii împrumută culoarea frunzelor cu nuanțe ce respiră trupul luminii, mișcarea zorilor îmi pune apă pe retină și mă proclam adept al locuirii-n ierburi. Oamenii își caută cu simțurile

Ea-și pune-n ochi ce nu se vede, rupe cuvintele-n silabe sonore, le caligrafiază-n poemele nopții și lasă inima să-i fie furată. Uită de sine-n grădinile înflorite, caută lumina din fântânile

Printre degete se scurge viața n-ai timp să gândești, percepi totul cu întârziere, te consumi pe drumuri cu stavile și lungi. Clipele se rup din tine prea repede abia atingi înțelesul și

Trec păsările spre ținuturile gândului cald, aștept zilele iernii cu frig în cuvinte, nopțile tăcerii unde abia mai locuiesc. Înot printre lucruri, le ascult patimile, mersu-ți ușor străbate

Sunt influențat de fiecare gest mai mult decât de cuvinte, percep acele influxuri nervoase care-mi schimbă reacțiile. Posed alcătuirea nebănuit de sinergică care simte sufletul omului

Când se întoarce cu spatele Nu mai văd și partea din față și nu se cade să mă ridic de jos mai mult decât o linie nu sunt un găsit de ocazie cu buzunarele rupte de căutare totul se petrece