Silviu Somesanu

Noaptea şi-a spălat hainele vechi pe înserate acum le uscă pe faţa vântului nervos, dimineaţa se sărută cu izvoarele şi pleacă. În gând se schimbă culorile la crepuscul, privesc păsările cum se

Într- o lume plină de neguri și umbre moartea se joacă de-a viața și când totul se rupe din punctul nevralgic cade în deșertăciune. Soarta cred că și-a pierdut sămânța în care se crede, să

Scormonesc până-n adâncul unui poem de pe front pe care-l rosteau soldații înainte de moarte și nimeni nu-i asculta pământul era căzut în somn. În suflet viața se chinuia să reziste, lucrurile

Singurătatea oarbă de orgolii și plină de ifose se-nchide între pereții îngălbeniți de uitare și nu se lasă ruptă din trupul stingher ce nu are putere să se depășească pe sine. Singurătatea se

Nu cred să fi fost eu cel născut în ziua hărăzită tăierii porcului, dar oricum noroc n-am avut, nici nu m-am plâns femeilor cu sentimente subțiri n-au nevoie de înduioșări periculoase. Am

Cineva și-a pus gândurile pe hârtie și a lăsat hârtia acasă, oamenii uită ușor ce trebuie să facă, dar nu se lasă convinși de nimeni cum trebuie să ajungă la liman mai repede, ei nu sunt copii

Cântec de ciocârlie este glasul care-mi rămâne-n auz și-și face cuib. Cuvintele mele pe buze îi vin ca o șoptire cu har, ochiul ca sabia scoasă din teacă nesfârșitul îl taie-n segmente atât

La cât de mare se credea nu-l recunoştea nimeni, erau mici probleme de aspect interior care îl risipeau pe drum, praf în ochii privitorilor fără nicio culoare de remarcat conţinutul. La

Tot ce mă duce mai departe nu sunt piedicile care mi le pui ci ceea ce nu înțelegi și afirmi dezinvolt între noi nu stă aerul ci îndoiala pe care o dorești să facă pui și încă mulți când

Pensule pentru fiecare vopsea se ofilesc pe jos lângă un buchet de flori, îndrăgostite de culoare. Aștept nerăbdător clipa, să alunece o pată de lumină ori umbră pe dreptunghiul de pânza

Intr-o tăcere smulsă din singurătate, adusă pe cursul impropriu al așteptării am descoperit împreună mecanismele de reglare ale voinței și am pornit mai departe pe drumul care ne cuprinde pe

Zău că nu mi-am urcat cuvintele pe scară și podul meu are sertarele goale, din când în când mai urc ceva la fum fiindcă îmi place mirosul de crâșmă. Femeia-mi zice; bărbate e primăvară și

Iubita mea e o iarbă vrăjită, Înmiresmat e freamătul ei Unduindu-se În mrejele nopții. Sânge fierbinte, Macii Pe sub care mângâie ea Sunt un dulce descântec. Florile

Sânii tăi pipăiți cu degetele nopții se îmbracă-n mătasea așteptării ca un copac în aburul răcoros, ce se ridică din apele lacului. Prin aerul parfumat al dorinței mi se plimbă

Nu-ți fă ambițiile de viperă când toată lumea știe că ești veninoasă și-i pregătită de o ripostă aspră. Lasă timpul să calmeze spiritele rele și așteaptă clipa de înseninare care alungă norii

În burta acestei femei destupate cu bisturiul am descoperit alt alfabet al nașterii. Dragostea ei prinsă pe umerașe mă îmbracă de sărbătoare continuă, ea îmi știe nevoile și dorințele

Iar pasărea venită din paradis în ținuturi mai ostile melodioase triluri învață altă inimă împrumutând. Cu nimic nu mă mai saturi pădurea grădină nu-mi faci, de întunericul respiră din

Mă-ntorc pe căi neumblate în orașul medieval, cerul scapă de pe acoperiș lumini și umbre de nori, nu le pot absorbi ori desena pe oglinzi rotunde dincolo de care cântă îngerii în cor. Mă

Când carnea a prins sub piele lumina nimic din trup nu e cum a mai fost, ziua se-nfruptă din umbra răcoroasă vindecată de semne cereşti, pe umeri coboară suflete de piatră cu inocente

Prind trecutul de urechi și-l trag la mal, când îl așez pe bancă sub sălcii nu dă niciun semn de bunăvoință. Se lasă pe spate să i se piardă urmele, dar apele le-au șters demult, vântul

Prefac totul în tăcere vorba în cuvânt ori semn umbra în răcoare dar tăcerea cine o ascultă pe corzi de lumină cântec, ce se îngropă-n trup. * De ce nu te aud cum treci când