Silviu Somesanu

Nicio inimă nu doare încât să iasă din piept, doar sufletul se simte aruncat peste bord și nimeni nu vrea să-l salveze. Orașul își iese din fire și sughiță, toți îl vorbesc de rău fără să miște

Nimeni nu începe să creadă din bunătate sau pentru micile ori marile realizări obținute ci mai degrabă din lipsa de încredere în sine, își caută un refugiu de liniște până se conving de

Am ieșit din tipar scris pe foi volante pe care le purta vântul pe străzi, nimeni nu le ridica să vadă scrisul până într-o zi când s-a îndurat un bătrân care nu vedea să citească, a căutat prin

Despre iubire se știe poate fi învățată la locul de muncă, dar cât de calificat ai devenit prin exercițiu o poate confirma numai partenerul. Acum e la modă concubinajul nu căsătoria, familia

N-am să-ți mai scriu în taină doamnă poeme ce în suflet sunt fântâni, se apropie de tâmple înc-o toamnă, și caii lunii plimbă pe stăpâni. Iar vara se topește-n praf toridă într-o angoasă

Vreau să fiu un anonim, să nu mă recunoască nimeni, numai așa mă simt liber de orice îngrădire. Sunt ca o pasăre cu un penaj mai anost care trăiește în locuri retrase fără să îmbrățișeze

Ziua urcă fără urme, norii trec pe cer în turme de la nord mai bate vântul schimbă pe pământ veșmântul. Caii soarelui-n galop tremură ca frunza-n plop, se strâng drumuri în amiază cum

Toamna mă cunună cu tine, veșted frunzișul ne îmbracă-n culori, rămânem în vii să culegem razele soarelui din ciorchinii de struguri. Prin sat trece caravana iubirii, ne ia cu ea.

A putrezit în oglindă singurătatea ca o piele ce se schimbă, șarpele iubirii mușcă cu veninul care ucide și ultima pornire prin labirint de unde nu mai ies.

Limba română s-a născut, n-a fost găsită, s-a format rotundă și bogată, nu se învață și se uită, e vie și molipsitoare în fața unui altar la închinat. Limba română e-n doină, în vorbe cu

Ea-și frânge necunoscutul din simțuri, dăruie inimii memorie ascunsă, prinde durerea în copci de calendar și lasă cuvintele să-și depene ghemul. El apasă pe clapele așteptării cu răsuflarea

De când era lovit de sindromul geloziei își mânca iubita pe pâine cu o furie oarbă. Se înveselea întotdeauna când o știa lipită de el ca o meduză îi lăsa pe ceilați poftitori în umbra

E frig între noi, nu-l simțim căldura trece de la unul la altul. Urcă noaptea-n copaci cu surâsul tău abia schițat în ochi, fiorul, sărutul, dulcele sărut. Apoi întunericul coboară se

Cuvintele-s coapte, au miros de pâine cu miez aburind și proaspăt de poem mestecat în vorbe moi și flămânde, zvon poetic, zbor spre înalt. Învelit în matase de muze secrete sevele gândului

O să rup oasele vântului cu mâinile transformate în aripi, să văd aerul cum trece prin ele ca o ispită cu două fețe în față cu fantomele din aer și dispar după colțuri în spatele zidurilor de

Cercul în care locuiesc își caută o femeie cu sufletul mort, în unghi de var am simțit ninse tâmplele lângă alți oameni care stau cuminți cu pietre sub cap. Ar putea cineva crede că sunt

Femeia ce-mi locuiește-n suflet e o apă străină pe care o beau de sete și nu mă satur. Ea s-a retras în memorie, stă-n cuvintele pe care le spun, între minciună și adevăr cu dreptul de

în miez cuvintele învelesc gânduri cântecul prefigurat de sunetele pianului alunecă pe suflet o stea buimacă dintr-o galaxie mă crede neștiutor în vis clipa se dilată pervers se dezbracă