Silviu Somesanu

Noaptea zdrențuită deasupra munților și-a rupt mânecile și le-a aruncat, eu am urmărit unde cad și au alunecat pe apele somnului în diminețile lumii. Întunericul subțire, trezit amorțit cu

Am presărat petale pe patul așteptării, gândurile călătoreau departe. Mă forțez să-mi mobilizez toate simțurile existente în stare de veghe, inima mi-a întărit trăirile furate, am ridicat

Nu mai sunt cel pe care-l caut înlăuntru, în mine sălășluiește femeia cu părul de vânt, cu ochii dezghioacă zăpezile de miez și nu se plânge când se uită pe sine la tâmplele copacului ce-mi ține

Are-n față lumina și-n spate umbra răcoroasă pe drumul pietros vălurit sub tălpile goale pe care nimeni nu-l știe cum se măsoară cu pașii spre punctul năvalnic al vieții. Crește din rădăcini

când nu scot nicio vorbă oamenii mă privesc mirați tac și ei și nu știu de ce tac poate gândesc nu fac niciun gest pentru că s-ar interpreta și nu știu cum fiecare dintre participanți

Cel care sunt m-am ascuns în trup, caut în fiecare zi o trăire în care femeia de ploaie să-mi rodească. Sâmburele vieții urcă prin sânge în arterele timpului, nu-l oprește niciun nod, nu-l

Închid liniștea în somnul adânc, mă încântă diminețile luminoase care-mi umplu aripile cu aer proaspăt și zborul mă minte cu înălțimi neatinse de gând, de mi se năruie visul. Am uitat toate

Are câte ceva din moartea căprioarei, după câteva zile de foame odată cu mustrarea de conștiință cu ochii mângâie carnea și mănâncă. Instincul devenit animalic obligă mai mult decât

Cine poate deschide porțile dorului, drumuri neumbale prin grădini de la marginea cuvintelor în care cântă păunii cerului și dispar singurătățile. Toți cei ce dau glas

La prima atingere a visului Se apropie cerul luminat de stele, Coboară veșnicia fărâmițată în clipe, În trupul măcinat de dorințe neîmplinite, Aștept spargerea timpului În bucăți transparente

Dacă n-ai fost, te-ai născut după aceia, te-am cunoscut în albastrul dorințelor iubirii mentă luminoasă cu arome volatile, privirea ochiului negru când liniile nopții îți desenează

Trăiesc în spatele unui cod personal de care nu pot scăpa, cu el poți afla totul despre mine. Nu mi-au crescut aripi de păsări, nici de înger. sunt o parte neglijabilă a universului pe

Nu ademeniți noaptea cu păduri adormite, ori râuri cu peștișori de aur când mamele își culcă copiii cu povești și-n ochii lor somnul e sub gene, ca un freamăt care te acoperă cu frunze de-ți

Prin vorbe o să curgă lumina cu foc în sângele cuvintelor, inima le absoarbe din răsăritul zilei prin mugurii care floare devin. Timpul rămas în secundarul clipelor te cheamă să fugi odată cu

Noaptea îşi va bănui întunericul de trădare cât îngerii cu aripi albe au ajuns la timp şi s-a făcut pace între duşmani. Râurile se vor linişti după furtuni deocheate de se vor putea trece şi

Noaptea s-a născut fără ochi și tu vrei să ne vadă, lumina și întunericul sunt împărțite frățește la poli fără nicio nevoie de tergiversări de timp. În fața noastră totul pare normal, se

Nu se supune celui în genunchi Cum din trup nu-i lipsește nimic picioarele în asfalt nervii nu tociți prea mult, mușchii elastici în fibră. Dar cine pășește pe drumuri împreună fără să știe

Noaptea nu era obositoare, era lungă, neagră și uneori mâloasă, cuțitul cu tăiș ascuțit n-o tăia avea straturi suprapuse, mișcătoare. La telefon mi-ai spus c-o să vii cu o voce șoptitoare de

Mă întorc în cuvânt și-l admir cu penaj de pasăre a paradisului pus în poeme, în toate sensurile posibile caut înțelesuri divine. Tu o să locuiești în cuvinte în cuiburi de vocale cu

aș zice să-mi desenezi în podul palmei o inimă fără săgeți doar singură pentru atunci când depărtarea ne va chema să se zbată ca un ochi în cearcănul lunii. poate noaptea o să ne găsească la