Silviu Somesanu

La o masă rotundă, de piatră cu scaune împrejur se aşteaptă să se aşeze apostolii, nu vine nimeni, pe aleea din faţă trece o familie tânără, Dumnezeu o admiră, priveşte cum se sărută şi pleacă

Ea apasă cu degetele subțiri pe clape albe și odaia absoarbe-n pereți, sunetele mai vălurite ca marea și mai înalte decât coloanele pe care se sprijină cerul în amiaza cuvintelor când vine

Închisă de pânza paianjenului în colț vede numai cenușiul zilelor. Mai frustrantă decât durerea izolării e lipsa sentimentului dreptății, năzuința de a fi liberă. Serile sunt liniștite cad

Aceste obiecte pe masa de scris și portretul tău în ramă obeză ca niște figurine răzlețe sculptate în ceară. Cochilia de scoică în care a scăpat un fir de nisip din care s-a format o

Nopțile mele n-au fost niciodată furate le țineam sub cap ca pe o pernă, de aceea nici femeile nu încercau imposibilul deși furau din mine tot ce se putea și plecau fără să-și aducă aminte decât

Noaptea mea este egală cu noaptea ta ne acoperă pe amândoi, pe câmpul de luptă dintre viață și moarte, curge cu o aroganță umbroasă. Luceafărul căzut lângă o fântână își toarnă apă-n

Am înviat din convingerea că nu mor fără să-mi las amprenta, să rămână pecete în sufletul urmașilor. Am refăcut socotelile cu viața și i-am rămas dator cu câteva generații de cuvinte pe care

Mai prinde o vorbă contur într-o retorică devenită artă adevărată unde totul se spune cu patos fără ca logosul să rupă firul cunoașterii. Totul este mai mult decât îți închipui când marginile

Noaptea mă privea confuză de dincolo de gard, se rostogolea pe miriști bosumflată. Înainte de a se pierde dormeam întunericul în brațele ei.

Eu cu cine mă identific și cum o să mă părivesc în ochi, în ce cuvinte mă exprim și-n ce fel mă reprezintă. Sufletul meu se tot înalță ca o coloană fără sfârșit, inima din interior urcă

nimeni nu se miră că minciuna îmbracă haină de adevăr nu-i mai este frig lumina iluziei o protejează realitatea privește cu o condescendență amabilă așteaptă

Stelele năvălesc în ramurile copacilor aplecându-le până la pământ, să asculte răsuflarea din adâncuri. Nopțile pândesc căderea lor luminoasă ca felinarele galbene pe drumurile cetăților

Faptele conving cu vorbe puţine au în ele substanța vie, dimensiunea prestanței spiritului ce urcă sau coboară în trepte pe scara cu susținere proprie. Lumea se înalță în fiecare zi pe cerul

Iar un drum, iar o amintire trec peste ele nu mă uit înapoi simt orașul cu oamenii lui indiferenți ca pe un vânt la marginea cerului, și umbra turnului cu ceas căzută ca o taină imperfectă în

Strig și nu mă aude, iau viața ca pe un joc, până sub pași rămâne praful pe care-l spulberă vântul. Înălțare în aer, pe spirala melcului cosmic, de nu-mi pot închipui fantasma numită

Pentru mine femeia este o creaţia divină cu cele mai perfecte trăsături fizice, cu linii care încântă ochiul şi imaginaţia , face parte din viaţa însăşi, este chiar leagănul ei şi un stimul generator

Liniștea nu-mi sună a bine prevestește furtuna dintr-un pahar cu apă nebăut la timp. Când se lupta mândria cu dragostea nu se obține supremația nici pâna la moarte. Chiar si omul stapânit

în spatele gândurilor se plimbă oameni de ceară fără căldură pe drumuri de sare grunjoasă pașii lor au ecou îndepărtat și abia se aud ploile topesc sarea și lasă urme care dor sub tălpi mă

am început să cred că orice întâmplare are o determinare de care suntem legați după care ne acuzăm lipsa de intuiție și ramânem așa până apare alta n-avem decât presimțiri înșelătoare mintea