Rup din mine bucăți de trecut,
le așez sub tălpi
și devin drumuri sfârșite,
mai mult decât orice
mă tem de nimicnicia oamenilor
de care nu mă pot apăra.
Pentru înălțarea spiritului
cred în
O poartă deschisă între buze
arse-n pârjolul așteptării,
Cântec în frunză pe suflete
prelungit de neputința împotrivirii,
Adieri de îngeri cu foc
peste lipsa de amintiri,
Ardere
Mamă,
mi se pare că-mi surâzi din icoană
ori de pe fața unui geam al ferestrei nopții.
când sunt singur cu ochii ațințiți,
te văd numai pe tine în toată casa.
Uneori îmi pare că urci scările și
m-a mângâiat ca după plâns
cu sinceră tandrețe
când a încetat mi-am simțit inima
pârguită ca un fruct
însetată ca o floare înlăcrimată de rouă
eu o țin strâns de încheieturile mâinii
și îi
Inima mea să iubească
nu-i potrivită,
chiar de va iubi
se va umple cu iluzii
fără folos.
Când năpădit de dorințe
erupe din interior instinctul
m-am inițiat,
mâinile au înflorit bucurie
dar
Numai liliacul
înnebunește strada,
sare din curți înflorit peste ziduri.
Ochii absorb frumosul și se înseninează
de atâta revărsare de culoare.
Numai dimineața
ridică izvoarele în
Se prinde de mine culoarea
intră în piele până-n gând, se topește
cum zahărul în cafeaua fierbinte.
Ce pot să spun e că-i surprinzătoare...
Capătă irizări în orice paletă,
îmbracă tot ce
Dacă se umflau apele pe care le treceam cu piciorul
și cuibul de rândunici era sub streașină,
îmi râdeau ochii sticloși
de mirosul pătrunzător al liliacului înflorit,
atât de adânc îmi intra
Când totul vine de unde nu te aștepti
tu-mi spui că n-avem ce face,
ne culcăm pe umbra fără asfințit,
semnele după care căutăm
nu pot fi pierdute.
Iuibirea și ura se mențin,
împreună așteptă
Vor veni păsările
să-mi cânte,
aduc din alte ținuturi primăvara,
ploile, seceta
și urcușul pe un munte
de unde se vede în depărtare
moartea ca o mare neagră
spre care nestingherit cobor.
El se culcă la o anumită oră
ora nu există pe cadran,
acele pornesc şi se învârt invers
după alte coordonate necunoscute
şi nu se scoală decât la ora potrivită
de faliile care se mişcă în
Scapă din vedere teama și uită de moarte
se grăbesc să prindă timpul care fuge
uniform și egal,
nu rămâne la nimeni dator.
Când îți torni în pahar imprudența
fără să vezi adâncul ce trupul
Mi-am strâns cuvintele
în căușul din mâinile poeților
rugându-i
să framânte aluatul.
Și gândurile le-am adus,
le-am poruncit să lucreze
înainte de zbor,
să caute cu răbdare adevărul
ori
Femeia este un gest prin care Dumnezeu
a lăsat moştenire frumuseţea pe pământ
fără să nemulţumească florile
şi cu izbânda crezului în iubitorii de nobleţe.
Ea nu se pune-n lumină ca
Deseori mă năpustesc pe străzi
studiez toate clădirile
și le pun la locul lor,
construiesc o nouă ordine
după alte criterii de adevăr.
Sunt un îndrăgostit
care se autodepășește și scrie
așa,
Mă întorc în vacarmul ce-mi tulbură sângele
de pe aceleași bolnave drumuri
pe care timpul trece neobservat,
grăbit ca deobicei spre nemărginire.
Anii mă părăsesc și ei cu măsura
Acum știu, lumina
trage cortina nopții și spectacolul începe,
Zeul-Soare își desface razele...
se deschid ferestrele sufletului
și intră clarvăzătoarele ploi cu eșarfe.
Norii se prind de mâini
Ca la un concert de Mozart
nu mai aud nimic
decât sunetele liniștitoare,
în propriul trup ascult
într-o catedrală cu orgă
transpus în fantezia divinității.
Înaltele ogive, arabescurile
În semn de prietenie
flutur deasupra capului un steguleț prin aer,
ziua se detașează caldă și voioasă,
mă invadează gânduri năstrușnice
pe care nu le iau în seamă.
Norocos
se desfășoară o
Versul îl nasc cu smalț pe cuvinte,
un tăiș de coasă prin ierburi
la răsăritul soarelui,
fără ca ochii să pună geană pe geană.
Uneori se-nfiripă cum cântecul
plimbând sunetele pe portativul
Un munte-n vârf a cuibărit o arcă
Deasupra-n nori că nu îi vezi surplusul,
De veghe la răscruci de timp să-ntoarcă
Pe cei ce-n suflet caută apusul.
Din ochi ne cântărește și ne încearcă
Trăiri sângerii, virulente
Îmi strigă prin carne fiorul,
În oglinzi îmi flutură zborul
Păsările zilei absente.
În pragul întoarcerii lente
Cu brume forțate în noapte
Se-ncarcă câmpia de
Sunt mai vulnerabil decât sufletul
pe care-l păstrez curat,
departe de răutățile de care mă despart,
mă așteaptă pribegia în durere.
Știu că voi smulge cu dinții din ea
ca un lup hămesit de
Aștept să-mi spui calde cuvinte
ce vor mângâia sufletul,
ele să-mi intre sub piele
mai luminoase ca fosforul.
Tu visătoare să te apropii,
boarea din ierburi să urce,
să se nască între