Silviu Somesanu

Rup din mine bucăți de trecut, le așez sub tălpi și devin drumuri sfârșite, mai mult decât orice mă tem de nimicnicia oamenilor de care nu mă pot apăra. Pentru înălțarea spiritului cred în

Mamă, mi se pare că-mi surâzi din icoană ori de pe fața unui geam al ferestrei nopții. când sunt singur cu ochii ațințiți, te văd numai pe tine în toată casa. Uneori îmi pare că urci scările și

m-a mângâiat ca după plâns cu sinceră tandrețe când a încetat mi-am simțit inima pârguită ca un fruct însetată ca o floare înlăcrimată de rouă eu o țin strâns de încheieturile mâinii și îi

Se prinde de mine culoarea intră în piele până-n gând, se topește cum zahărul în cafeaua fierbinte. Ce pot să spun e că-i surprinzătoare... Capătă irizări în orice paletă, îmbracă tot ce

Dacă se umflau apele pe care le treceam cu piciorul și cuibul de rândunici era sub streașină, îmi râdeau ochii sticloși de mirosul pătrunzător al liliacului înflorit, atât de adânc îmi intra

Când totul vine de unde nu te aștepti tu-mi spui că n-avem ce face, ne culcăm pe umbra fără asfințit, semnele după care căutăm nu pot fi pierdute. Iuibirea și ura se mențin, împreună așteptă

Vor veni păsările să-mi cânte, aduc din alte ținuturi primăvara, ploile, seceta și urcușul pe un munte de unde se vede în depărtare moartea ca o mare neagră spre care nestingherit cobor.

El se culcă la o anumită oră ora nu există pe cadran, acele pornesc şi se învârt invers după alte coordonate necunoscute şi nu se scoală decât la ora potrivită de faliile care se mişcă în

Scapă din vedere teama și uită de moarte se grăbesc să prindă timpul care fuge uniform și egal, nu rămâne la nimeni dator. Când îți torni în pahar imprudența fără să vezi adâncul ce trupul

Femeia este un gest prin care Dumnezeu a lăsat moştenire frumuseţea pe pământ fără să nemulţumească florile şi cu izbânda crezului în iubitorii de nobleţe. Ea nu se pune-n lumină ca

Deseori mă năpustesc pe străzi studiez toate clădirile și le pun la locul lor, construiesc o nouă ordine după alte criterii de adevăr. Sunt un îndrăgostit care se autodepășește și scrie așa,

Mă întorc în vacarmul ce-mi tulbură sângele de pe aceleași bolnave drumuri pe care timpul trece neobservat, grăbit ca deobicei spre nemărginire. Anii mă părăsesc și ei cu măsura

Ca la un concert de Mozart nu mai aud nimic decât sunetele liniștitoare, în propriul trup ascult într-o catedrală cu orgă transpus în fantezia divinității. Înaltele ogive, arabescurile

În semn de prietenie flutur deasupra capului un steguleț prin aer, ziua se detașează caldă și voioasă, mă invadează gânduri năstrușnice pe care nu le iau în seamă. Norocos se desfășoară o

Versul îl nasc cu smalț pe cuvinte, un tăiș de coasă prin ierburi la răsăritul soarelui, fără ca ochii să pună geană pe geană. Uneori se-nfiripă cum cântecul plimbând sunetele pe portativul

Sunt mai vulnerabil decât sufletul pe care-l păstrez curat, departe de răutățile de care mă despart, mă așteaptă pribegia în durere. Știu că voi smulge cu dinții din ea ca un lup hămesit de

Aștept să-mi spui calde cuvinte ce vor mângâia sufletul, ele să-mi intre sub piele mai luminoase ca fosforul. Tu visătoare să te apropii, boarea din ierburi să urce, să se nască între