gândul dormea cu obrazul pe o carte
îi căzuse genele printre file
cu ochii credeam sigur că vede
erau orbi alunecați în întuneric
în seara de octombrie
cernuseră ploile stropii mărunți
ceața
Cuvântul pe care-l rostesc
ardere a vieții poartă-n sine,
de poemul ce se naște
din trup își rupe cuprinsul
și zobovește într-o carte.
Nuci și miere amestecă firea,
pe sânii tăi
te-ntorci și torni haosul pe drumuri diforme
și vezi cum se așază pietrele una într-alta
de nu știu de care-mi strivesc degetele
voi zdrobi depărtarea din tine
cu un ciocan de piatră lovind
La umbra lui nu crește nimic
și pe toți îi strânge în jur.
Ochii-n orbite îi sunt de gheață
dar pe mulți îi încălzesc.
În lume nu se afișează aproape deloc
nu se simte izolat, are
mă înspâimântă zilele cu cod portocaliu
ca o haită de lupi care urlă la lună
așezați în cerc
cu trupurile încordate
și ochii injectați
de foame
vânturi puternice aproape nebune
plimbă omătul
Un imbold prin inima naturii
lasă urme neșterse de timp
și caută norocul în afară.
În cercuri de lumină pulsează
culori reci curbate de apă.
Tu vezi înlăuntrul meu
cum se așează în sferele
Îmbrăcată-n hlamida luminoasă a nopții
devii înaltă și transparentă,
siluetă visătoare-n secera lunii
pe fața oglinzii prin care tăcerile trec:
cuvintele au litere somnoroase și sonore
numai
Când întunericul se așază,
luimina devine subțire
de adorm cocoșii.
Tăcerea apasă pe simțuri,
pe deal dincolo de râu joacă ielele,
cei care le văd
se tem să mai vorbească
și grăbesc
Intrasem în ambianța de dinaintea purificării,
prin memorie îmi adia un vânt de liberă trecere
de nu mai locuia nimeni fără identitate cunoscută,
eram pus în fața unei metode de operare
Prind mai întâi ochii
apoi conturez întreg capul
indiferent ce mi s-ar năzări
doar gestica mâinilor mai contează
restul e culoare.
Orice personaj portretizat are fizionomia lui
surprinsă
Respirația-i o dungă de aer
pe aripa somnului
când surâde oglinda sieși la icoană
de pe celălalt perete al inimii.
Acolo prind ștergare cusute,
să nu-ți lăcrimeze ochii mirări ascunse
și
Nimic nu mă face să fiu în siguranță
legi sunt, dar nimeni nu le respectă
și cei sus puși cad în funcție de conjunctură,
ceilalți opozanți se hrănesc la fiecare pradă,
trăiesc într-o lume bolnavă
În apele ce se varsă-n memorie
peștii au căpătat glas,
zadarnic încerci să-i prinzi cu năvodul
gîndurile au pus în el piatră
în care locuiește destinul.
Ecoul clopotelor în frunze
strânge culorile-n sunete,
toamna slujește într-un altar
cu aromă de tămâiosă.
Mi-e drag de foșnetul pădurii
și-i crește nevolnicia
de a se lepăda de
Mă întorceam din moartea trecută
pe jos,
n-am mai găsit casa, o dărâmaseră
de teama încorporării prea devreme.
Întreb
nimeni nu-și amintea de numele meu,
toți mă priveau ștergându-se la ochi,
De Rusalii se deschid cerurile și pogoară duhul,
se varsă peste noi amforele timpului.
Aștept slobozirea bucuriei pe umeri,
tu te urci în mine cu rădăcini cu tot,
destinul rămâne fără
În țara asta frumoasă
a numelui meu,
porțile sărutului
pe sub care trec
au stâlpi de piatră,
deasupra o ladă de zestre
plină cu istoria neamului
trecut prin nesfârșite încecări.
Pe
străpung liniștea sângelui și curge cu întuneric
trece prin haos
nu se întoarce nimic înapoi
întră pe porțile iadului
nu mai stăpânesc calea luminii
totul se strânge-n valuri
apele nu mă
Ziua trezită din somn
se spală pe ochi cu soarele,
clopotele strigă prin aer
moartea unui om.
Deșertăciunea a prins aripi zgribulite de corb
și-și îngroapă cerul în pământ,
la îndemnul
Nu mă mai miră
sentința sinusoidală a lumii,
sincopele care bântuie drumul,
obișnuința cu gândul că așa trebuie să fie.
de totul se petrece în curbe veninoase și strânse.
Golit de tăcere
duminica s-a ridicat astăzi în picioare
întoarsă la rolul de zi de sărbătoarte
o simt stăpână pe sufletul meu
în genunchi mă rog să nu fiu scăpat din vedere
şi cred în cele zece porunci
