Silviu Somesanu

Ca la o nucă spartă în dinți li se sparge și lor smalțul. Nu comentez nimic, e liber fiecare, să-și facă mustăți de motan tolănit pe prispă în amiaza zilei. Nu-i nicio reținere la ce o

visele nu mă întreabă când se realizează aș vrea să le strâng undeva să nu fugă dar nu mă lasă trec peste mine dimineața și nu văd unde fug am pierdut din vedere schimbul care se face în

Nu mai vigilent decât ochiul semenilor ce vede tot și nu aude nimic, circulă prin gura lumii unde se înflorește la fiecare colț. O aromă de fluturi capătă măsură în trupul iubirii, tot

Câtă liniște se-nchide-n mine de se iscă din senin furtuna și bat clopote-n cuvinte! Cad pietre din cerul de plumb cu atâta răceală înghițind aburul cald și uscat. Ochii stau să

O să se răzbune iarna, iubito...! Vom trage cu frânghiile săniile din cer, până sosesc caii zăpezii. Vom lega clopotele de norii albi, până se vor sparge ninsorile. Cu sunetele lor vor

Am înstrăinat cuvintele, dar scrisul mă trădează, sunt un marginalizat în gânduri, se rup din suflet credințe statornice lumea e o furgonetă goală plecată la drum. Nu-ți mai simt prezența,

Ești mai mirositoare decât mărgăritarul, dincolo de albul drum al pietrelor ești o formă de adiere peste o silabă, peste un cuvânt, pe ambele fețe ale ispitei. Din piramide înflorește

Nu mă regăsesc în umbra desenată subțire pe care unii o cred silueta mea care trece granița dintre vis și realitate, în zbor prin vămile timpului până când și uitarea se mută dincolo de

Căzuse noaptea-n ape ceața le acoperă malurile ondulate întunericul se lasă atât de jos peste pământ și noi acoperim cu privirea drumurile. Dumnezeu trece singur, duce pe umeri cerul nostru

Îmi simt rădăcinile înfipte-n pământ, nicio furtună nu m-a clintit din loc, trunchiul și ramurile verzi absorb seva vieții din fiecare anotimp. Vântul și ploile nu pot birui frunzișul

Trece gândul peste aceste praguri desigur inexistente la vedere, visul se-ntoarce-n carapacea închisă așteaptă venirea marii înfloriri. Îmbracă înfățișarea de locuire sfântă și se ferește de

Ce lumină se poate întrupa atât de frumos în femeie, ce înger o păzește de la facerea lumii să se umplă de rod, de m-am făcut curcubeu al dimineții iar culoarea din ochii ei mă judecă asemenea

Când prin mine zboară cocorii, nu e momentul socotelilor grele, mâna la ochi o pun să văd prin coif de lumină cum sângeră tristețea despărțirii și înserarea primește întunercu’-n măduvă.

Toate femeile pe care le cunosc au ceva aparte, tu ai ceva mai mult care înseamnă totul și nu bănuiești asta, cu tine simt că formăm micul univers care nu se teme de mișcare, curgem odată cu

Nu tristețea cu ochii de ceară topiți peste cuvinte îmbracă haina poeziei, ci mult mai mult decât răsăritul ori apusul, amiezele înalte, glasul ce poate înflori sunetele până ele devin surâs

Iartă-mă, printre degete-mi scapă letargia zilnică de plictis consimțit, sunt departe la lunca Cernii unde cerbii se adapă în miezul iernii înainte de asfințit. Într-o minunăție de miros de

De când te cunosc îmi iau gândurile foc, clipele arse-s pierdute-n așteptare, carnea-mi tremură, se-nroșește-n dorințe, mâinile caută ce nu-mi este dat, inima se zbate între ce este și ce va

E surâsul femeii nisipos ca o plajă întinsă la marea de iubire dincolo de care am să-mi fac port. E târziul din seară, crepusculul grăbit să deschidă porțile nopții, intrarea-n tăcerea de

Roadele coapte ale gândirii se strâng în sertarele minții din miezul cuvintelor oprite de la risipă. Ascultă și tu cântecul cum se pierde în depărtări care se apropie pe drumuri de aer și

Grupez lucrurile după importanță ca un credincios și apoi îmi fac sfânta cruce. Îmi las în așteptare toate durerile, nu mă sperie deloc viitorul și-l întâmpin cu hotărăre și