Silviu Somesanu

S-a schimbat, a devenit capricioasă, nu-i mai încap ifosele în mişcări încearcă totul sau nimic , clipele i se năpustesc peste gânduri, şi se încruntă când ne ia peste picior. Proprietară a

Ea înțelege lumea cu sufletul aburind în aerul înălțător al crezului în oameni, biciuiește în cuvinte nepăsarea și mai adânc, caută dreptatea acolo unde nu este și rupe din inima sa dragostea

Prinsi în cleștele dintre sisteme cinice ca un reflex al declanșării de operații ireversibile viețile nostre se hrănesc cu amenințări dar nimic nu ne scutește de pregătirea încrederii în

Tot mai aproape de fierbintele situației, se îndepărtează de sine, ce se naște pulsează de nervi și crește-n bucurie într-o călătorie sprâncenată cu ochi de lumină, desfășurarea îmbracă forme

se-ntâmplă și lucruri minunate n-am să le spun pierzând din vedere norocul, cineva mă invită să aștept în dimineața păsărilor cântătoare tu nu vii? niciodată n-am căzut pradă visurilor în

Nimic nu miroase a maternitate, mai mult a naștere divină, cuvântul rostit cu o gură flămândă născare de lume înseamnă. Mișcarea și timpul în care totul există se subsumează legilor fără de

Spânzurată de clipa nefericită foamea mea lăuntrică iese printre dinți, roade câteva pofte dintre sânii tăi copți ca niște căpșuni gigantice. Noaptea de sirenă răscolește ca pe nebun

Scad câte o zi cu fiecare filă scrisă pe faţa ei, pune cuvintele să-ţi spună adevărul înainte de a privi pe fereastră cum se răzbună cerul pentru a înlătura durerea la timp. Lumina care trece

existența mea întâmplătoare nu mă presupune liber chiar dacă mulți oameni au murit cu iluzia zidită-n așteptare și numai teama îi ține pe urmași în picioare până la epuizarea speranței

Nu știu de ce curge noaptea, lumina peste ape cu lacrimi de stele înghețate pe fața femeilor rămase cu respirațiile tăiate de curiozitate pe marginile ce înconjoară cuvintele șoptite. Ochii mei

Vine o vreme când orașul nu-mi mai aparține, străzile lui îmi sunt străine, goale de oamenii pe care-i cunosc. Singurătatea caută o altă singurătate rebelă, femeile îmi par atât de îndepărtate de

Ea locuia în poezie, în cântec se îmbăia cu flori și coloniale ca prințesele, avea nuri șireți și uimire-n priviri de șoaptele ei mi se păreau rotunde fără să treacă prin cuvinte. Nu puteam

Cumpăr păpuși de porțelan, regine de sticlă, scăpate de rug femei din popor s-au dezis de profeți fățarnici, unicul fotograf a murit și el. Cine să mai prezinte adevărate momente așezând timpul

Au scăpat din mâini frânghia dreptății aleargă toți după foloase, e o teamă care naște înfrigurare. Cineva mi-a spus că așa a fost dintotdeauna, nu-mi vine să aud, cum am ajuns până

Să-mi împrumuți inima cum ai putut să o dai degeaba celui vândut pe credit minciunii? Nimic nu-mi justifică naivitatea cu care uiți cuvintele învățate pe de rost. Norii s-au scuturat de

casă locuită de umbrele îngerilor de veghe atunci când pământul este ademenit de cer apoi crepusculul de foc al înserării căzut peste trupul așteptării pe gânduri este vorba de o casă

Spune-mi cine-i cel ce nu știe câtă dragoste mai are să împartă, prigonește răbdarea, nu are nevoie de ea. În el se rânduiesc patimile sălbatice la pândă dincolo de verbe. Prinde între

Nimeni nu-mi spune cum se vindecă sufletul, ce schimbări să introduc înlăuntru, ori în afară să primesc miraculoase atingeri, să nu mă mai clatine suferința îndurată și să-mi găsesc anotimpul de

Stau demult pe buza prăpastiei, păstrez echilibrul care mă menține drept, orice clătinare e un risc care nu mă învinge. Mai departe merg pe drumul marelui canion și nu mă abat de la ținta

La ferestrele cuvintelor bat vocalele la geam, pun în silabe, cântecele vântului înserării, note muzicale răsună-n arpegii acordurile nopții pe clapele nevăzute ale dorului de inefabil. Deasupra

Mă separ de acele voci ce-mi lasă-n urechi sunetele unor cântece false ori zvonuri fără noimă. Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor și-n ochii cutezători să vadă adâncul din care ies la