Silviu Somesanu

Învăț să despart în silabe gândurile trădătoare ca pe liniile de cale ferată când ocolesc vântul când n-am ce să învăț îmi afum degetele cu o țigară tare din foi, tăcerea îmi fură timpul din

La subaripile cuvintelor dulci mă dezmierd în vocalele tale calde cu o migrație prin trupul irizat de lumânare unde ard amiezele de dragoste în dimineți de rubin, magice. Gust culorile

Nu cred că vei înțelege încifrarea în care-ți pun între paranteze gândurile și le închid pentru calculul ce urmează a fi desfășurat treaptă cu treaptă până necunoscutul din tine iese la suprafață

Eu sunt mai adevărat decât ispita dincolo de care îndrăznealea urcă treptat în copacul vieții. Nu se întrevede niciun rod doar ochi înmuguriți. Lumina, o pânză subțire răcoroasă și

Trec pe străzi aglomerate jeepuri, baroni de mucava cu vedete în facsimil. Avatarurile unei epoci care-mi agonizează sub piele într-un șarpe teluric încolăcit peste anotimpuri.

O boare-nmiresmată lasă urme pe fețele unghiurilor, bulgărele de smarald se joacă-n lumină asemeni ochilor tăi când se ivește curcubeul, arc peste apele dimineții limpezite de ploi ce nu lasă

Se lasă înserarea mai devreme ca o întomnare pe sufletul neliniștit în cicatricea timpului la care pietrele visează cu pielea întinsă sub ape. Tu privești ca o pasăre luminișul prin

„Mă îmbogățesc pe dinăuntru...”. Cu aceste cuvinte își începe discursul liric Nicolae Vălăreanu Sârbu în volumul Femeia de ploaie, care seamănă cu o scoică în care crește perla metaforei.

Când am nume știu sigur că ai să mă recunoști, îl asociezi cu imaginea mea și cu tot ce ține de ce spun alții despre mine deși nu sunt decât un om printre alții atât de obișnuiți care îmbracă

Noapte bună te-am lăsat să ai dormitu’ lui moșu, știi că mă despart de tine și plec în altă țară mai proaspătă nu am nevoie să vii, nici să mă cauți vreodată, oricum n-ai avea ce să-mi

Nu mă mai întâmpini, porțile-s închise tot ce s-a consumat a intrat în amintire, viața e făcută din fragmente fericite și amare, sarea pământului ne schimbă în ceea ce devenim. Am urmat spirala

Agilă la trup își conturează formele, pasăre de noapte în zbor plecată din întuneric, strălucește difuz în limină și liniile se estompează. Agil bărbatul din mine se caută în cuvinte ce

Puteai să mă părăsești dintr-o ambiție nebună în cuvinte aruncate la întâmplare, în vorbe spuse-n vânt ori într-o gară dintr-un oraș rupt de realitate unde trenurile întârzie din principiu și

Până și strigătul de durere nu se aude, rămâne ca o pasăre mută suspendat în golul dintre adevăr și minciună pe care oamenii îl ignoră. La începutul lumii cuvântul își dăduse sieși

Se ondulează sunetele și clipele, trece un flux de fotoni ce acoperă pe rând jumătate de pământ cu bucuria unui cuvânt în râsul soarelui c-un singur ochi. Se miscă viața și lucrează, învinge

Mă rod carii lemnului roșu în simțuri până-n sinapsele nervilor la fantă, nu-i mai suport și țip de frustrare pentru a mă elibera din chingi nesimțite. Mă scufund în golul din pahar ce nu-și

am fost în clipa care a trecut acum sunt altul într-o altă clipă şi rămân propus clipei viitoare fără pretenţii nu înţeleg nimic din aceste mişcări liniare pozez într-o imagine călătoare prin

N-am găsit nicio inimă să mai bată în acestă iarnă nemărginită și obscură unde frigul e o fiară flămândă ce rupe din carne până la os. Moartea face mereu câte o strigare către întunericul

Nopți puse pe roți să traverseze pământul așteaptă la țărmuri de mări, să plece în insule înfloritoare. În timp ce lumea își adoarme amarul și-l ține închis în cercuri de foc, să ardă odată

Iubirea din care întunericul se smulge e mai plăcută decât lumina, fiecare clipă cade într-o dungă peste pielea fierbinte a trupului. Timpul se urcă pe umeri, o iederă sălbatică și înflorește