Învăț să despart în silabe gândurile trădătoare
ca pe liniile de cale ferată când ocolesc vântul
când n-am ce să învăț îmi afum degetele
cu o țigară tare din foi,
tăcerea îmi fură timpul din
N-a fost o himeră,
de copil m-au ocrotit nuferii
din lacul grețos unde se îneacă animalele,
nu-s nici supraom
ocrotit prin destin,
doar un salvat de nuferi de la moarte.
În irisul ochilor
La subaripile cuvintelor dulci
mă dezmierd în vocalele tale calde
cu o migrație prin trupul irizat de lumânare
unde ard amiezele de dragoste
în dimineți de rubin, magice.
Gust culorile
Nu cred că vei înțelege încifrarea
în care-ți pun între paranteze gândurile și le închid
pentru calculul ce urmează a fi desfășurat
treaptă cu treaptă până necunoscutul din tine
iese la suprafață
Eu sunt mai adevărat decât ispita
dincolo de care îndrăznealea
urcă treptat
în copacul vieții.
Nu se întrevede niciun rod
doar ochi înmuguriți.
Lumina, o pânză subțire
răcoroasă și
Nu mai știu nimic despre mine
Sunt o pojghită de carne prăfuită
Învăluit în haine vechi ca o mumie
Prins între zidurile cetății nobiliare
Prin sânge-mi trec nisipuri mișcătoare
Și nu mai simt
Trec pe străzi aglomerate jeepuri,
baroni de mucava
cu vedete în facsimil.
Avatarurile unei epoci
care-mi agonizează sub piele
într-un șarpe teluric
încolăcit peste anotimpuri.
O boare-nmiresmată lasă urme pe fețele unghiurilor,
bulgărele de smarald se joacă-n lumină
asemeni ochilor tăi când se ivește curcubeul,
arc peste apele dimineții limpezite de ploi
ce nu lasă
Mi-am pus sufletul în zbor
pe aripile păsării de seară
cu îndemnul să nu uite
inima în care am fost frați.
Nopții i-am cerut
să-mi răpească stelele și luna,
umbră să nu lase,
împreună cu
Se lasă înserarea mai devreme
ca o întomnare pe sufletul neliniștit
în cicatricea timpului la care pietrele visează
cu pielea întinsă sub ape.
Tu privești ca o pasăre luminișul prin
„Mă îmbogățesc pe dinăuntru...”.
Cu aceste cuvinte își începe discursul liric Nicolae Vălăreanu Sârbu în volumul Femeia de ploaie, care seamănă cu o scoică în care crește perla metaforei.
Când am nume știu sigur că ai să mă recunoști,
îl asociezi cu imaginea mea
și cu tot ce ține de ce spun alții despre mine
deși nu sunt decât un om printre alții atât de obișnuiți
care îmbracă
Noapte bună
te-am lăsat să ai dormitu’ lui moșu,
știi că mă despart de tine
și plec în altă țară mai proaspătă
nu am nevoie să vii, nici să mă cauți vreodată,
oricum n-ai avea ce să-mi
Nu mă mai întâmpini, porțile-s închise
tot ce s-a consumat a intrat în amintire,
viața e făcută din fragmente fericite și amare,
sarea pământului ne schimbă în ceea ce devenim.
Am urmat spirala
Agilă la trup își conturează formele,
pasăre de noapte în zbor
plecată din întuneric,
strălucește difuz în limină
și liniile se estompează.
Agil bărbatul din mine se caută în cuvinte
ce
Puteai să mă părăsești dintr-o ambiție nebună
în cuvinte aruncate la întâmplare,
în vorbe spuse-n vânt
ori într-o gară dintr-un oraș rupt de realitate
unde trenurile întârzie din principiu
și
Până și strigătul de durere nu se aude,
rămâne ca o pasăre mută
suspendat în golul dintre adevăr și minciună
pe care oamenii îl ignoră.
La începutul lumii cuvântul își dăduse sieși
Se ondulează sunetele și clipele,
trece un flux de fotoni
ce acoperă pe rând jumătate de pământ
cu bucuria unui cuvânt
în râsul soarelui c-un singur ochi.
Se miscă viața și lucrează,
învinge
Mă rod carii lemnului roșu în simțuri
până-n sinapsele nervilor la fantă,
nu-i mai suport și țip de frustrare
pentru a mă elibera din chingi nesimțite.
Mă scufund în golul din pahar
ce nu-și
am fost în clipa care a trecut
acum sunt altul într-o altă clipă
şi rămân propus clipei viitoare fără pretenţii
nu înţeleg nimic din aceste mişcări liniare
pozez într-o imagine călătoare prin
Am noaptea rigidă,
o pârghie să răstorn universul...
Spirala pe care urc
nu are sfârșit...
Din plăcerea arcuirii
treptele pe care mă înalț
îmi aprind luminile.
Popasul pe care-l fac
e o scenă
N-am găsit nicio inimă să mai bată
în acestă iarnă nemărginită și obscură
unde frigul e o fiară flămândă
ce rupe din carne până la os.
Moartea face mereu câte o strigare
către întunericul
Nopți puse pe roți să traverseze pământul
așteaptă la țărmuri de mări,
să plece în insule înfloritoare.
În timp ce lumea își adoarme amarul
și-l ține închis în cercuri de foc,
să ardă odată
Iubirea din care întunericul se smulge
e mai plăcută decât lumina,
fiecare clipă cade într-o dungă
peste pielea fierbinte a trupului.
Timpul se urcă pe umeri, o iederă sălbatică
și înflorește