silviu dachin

urma sărutului în timpanul ascultând veșnicia din vorbe e albastră și caldă, e începutul acelui anotimp necunoscut muritorilor departe de ei înșiși, desigur, nu e nici nisip mișcător, chiar

tot aurul din lume crede-mă nu face cât blidul ăsta cu ciorbă de linte pe care mi l-am turnat în cap hot black bucket! și uite cum apar vedetele axă după axă rotește-te în jurul meu te

nici eu nu m-am născut cuminte am crescut într-o curte cu zid înalt cu un câine mic roșu care răspundea la tot felul de nume au fost nopți în care nu am dormit de grija lui prin spatele

m-am pomenit rugându-mă într-o zi de iarnă dincolo de ușă dorința sfârteca șoricei să nu te miri îmi striga copilul să nu te miri omenirea a rămas în urmă cu câteva lacrimi durerea din

mă gândesc la hristos la câte prostii am putut spune despre el din neștiință uneori din supărare sau pur și simplu pentru că nu a răspuns omenește la tot ce a fost întrebat unii chiar

mi-am asezat fata in palmele tale ca si cand as fi vrut sa imi spal trecutul, lacrimi nu mi-au curs desi sufletul imi era plin de ele, inima imi batea intr-un ritm mai lent decat de obicei poate

Cum e, Lazăre, cum e să mori așteptând venirea lui Isus? „Era prietenul Lui!”, spuneau cele două surori cu privirea pierdută undeva departe, sus... Și cum e, Lazăre, cum e dincolo de

pășesc atent pe marginea tuturor lacurilor și caut un loc sigur în care să-mi așez piciorul cu o rotire suplă din negru iese piatra pește de aur sătul de împlinit dorințe pe strada ta

Ceas de seară De undeva, dintr-o cameră caldă și mică Mă strigă universul în formă de inimă, Degete albe cutreieră gândurile și mă ridică Dincolo de viața rece și minimă. Între un zâmbet

mă aplec prostește peste balustradă și urlu stop nu se oprește nimeni încep să râd umplu pagini întregi cu versuri crude poate mai bine plâng încă o dată stop e din dragoste băăă umblacilor

In florile de pe margini de drum nu sunt lacrimi, Desi au in fata mereu aceeasi iarna, Desi printre petale atat amar de patimi in pulbere de vremi o sa se cearna. Prin floarea ce va fi maine

iubeste-ma iubito, mai tare decat noaptea ce-ar vrea sa ma opreasca din dansul meu nebun, sopteste-mi ca albastra si trista va fi soarta oricat de fericita ne pare ea acum, oricat de nesperata e

ideea prinsă pe ață se rotește ușor la capete marginile infinitului gârâie de nerăbdare vei deveni jucăria universului mi se spune merg drept nu am ascultat niciodată vocea dacă lași

două suflete apucă alt suflet și-l rup în două un suflet jumătate plus un suflet jumătate fac cât o mică parte din lumea unuia cu suflet întreg restul e poveste de dragoste noi stăm pe bancă și

eu îl vedeam de aici ea îl vedea de acolo a trebuit să ne întâlnim fără obligația suprapunerii el nu era departe de fiecare din noi dar de aici se putea observa scara ea purta foarfece

mă trezesc așezat în aprilie ca-ntr-o scrumieră printre chestiuni demult ajunse la filtru inspir ambalajul gri-albastru încep să fac inventarul elimin pe rând cifrele literele sunetele vibra

câini fără bot mor zilnic după gustul palmelor mele nici urmă de mândrie nici milă nimic

ce lume ce toamnă ce stradă ce poartă ce umbră ce țipăt ce pasăre moartă ce fapte ce vorbe ce gânduri ce chip ce rost ce secundă ce fir de nisip ce lege ce simplu ce

luna a sorbit pământul printr-un pai roz a luat cu el copii care mi-au traversat cândva plămânii și cum să nu tai o fereastră și cum să nu o tai cu unghiile în burta caldă a lunii până

sunt tot aici în locul din care tu mă știi plecat într-o zi îmi vei aduce aminte joaca și glumele bucuria timpul nostru nebun apoi liniștea dinaintea plecării îmi vei arăta cărțile și inima

de ce domnule împotriva oricărui zbor toate păsările astăzi se apropie de lună în fiecare ochi rulează alt film fără nicio explicație mă întind pe lemnul moale las miile de secvențe să

și tare mi-ar plăcea să cadă bruma să fiu câmp întins până dincolo de locul în care ochiul tău mă poate urmări să fii ochi până cu mult mai departe de mine să vezi această dragoste

am ales să zâmbesc printre gratiile sufletului meu câte o oră, două, cântecului plecat prea atât de repede între galaxii inaccesibile mie. nu voi mai întoarce drumul amintirilor despre

capăt cuvântul ăsta omenesc dinspre care se întorc oamenii plecați înspre umbra strălucitoare de sus înspre detaliile pânzei negre de jos eu te construiesc aici din două bucăți de lemn