Silvia Goteanschii

după ce ai lăsat în urmă tot trupul, a mai bătut cineva?
veșnicia, da.

mi-a plăcut foarte cum ai asortat culoare cu câmpiile, și rana cu o fantă în ziar.
aș elimina din text o bucată micuță din final - și sunt gata să explodeze, deoarece poezia nu se manifestă în exterior și explozia ar trece acel prag dintre.

un text care ar merita să strălucească la recomandări.

uitați-vă, uitați-vă cu toții
acuma la cer
cât e de frumoasă luna
și cât e de singură


atât de subțire încât
mi-e teamă că o să dispară
o să dispară cu totul - un pasaj special. aproape că mă simt acolo, în lună.

din ce e mai sus, aș lăsa puțin, pentru reglarea stărilor cu întreaga imagine, cam așa:

un bărbat merge pe drum
fără grabă
se târăște omidă
aproape de șira spinării
pe un perete
orizontal în pământ

am exersat și eu
mecanismul veșniciei
trecute prin 24 de cadre
lent
dar pasul mi-a fugit înainte

întârzii mereu undeva

și ultimile două strofe.

și titlul - în aceeași viteză cu viermii.

un filtru personal, katy, așa cum am vrut eu să te simt.
cel mai bine știi tu.

citit cu mare plăcere.

oops, nu m-am așteptat la așa final, deși mi-a plăcut cum ai schimbat mersul poeziei, s-au poate greșesc și nu l-ai schimbat, ba mai mult, așa l-ai fi vrut de la început.

dacă nu ar zâmbi dumnezeiesc ai crede că e un os de pește lepădat de
negre pisici - aici am tresărit. pentru că nu am mai găsit la altcineva să fi putut scoate atât de bine în relief zâmbetul unei femei.

prima strofă a reușit să redea perfect o stare pe care am avut-o atunci când am călătorit prima dată cu metroul, la Moscova, unde nu cunoșteam pe nimeni și unde urma să se decidă asupra vederii mele, de unde neliniștea cu tot ce-ai scris. scările rulante și vuietul oamenilor din interior. o spaimă de neînțeles.

mulțumesc, ecaterina, pentru lectură și semnul ales.
am lăsat spațiu, deși, încă nu m-am convins că trebuie. dar nu-i bai, am timp berechet să schimb cum vreau sau cum trebuie. oare am timp? sper să am :)

anni,
te invidiez pentru paltoanele din fereastră.
pe gorkii nu îl chiar înghit, că prea era cu fundu\' pe două scaune,
dar, recunosc că se recită frumos din el, îndeosebi în rusă.
și ochii ăia nu se uită, da.

scuze, acolo, la mai
:) :) :) spuneam eu

văleu:)
am m-ai spus undeva că sunt tare repezită atunci când scriu sau postez.
data viitoare promit să mă verific. mulțumesc!

mi-a plăcut mult rotitul cu ochii, dumnezeu din spatele prunilor și bănuțul de argint.

și, încă, m-ai pus serios pe gânduri, teodor : oare cât durează un vis?!

pur și simplu versuri... de taină, de suflet.
aș mai fi tăiat câteva locuri comune, totuși, dar, puține, puține de tot :)

silvie

er. în loc
și or mai fi

acum îmi amintesc că înloc de timp era noapte, și în locul meu, la gâtu-mi sărea luna :)

uneori simt
o necunoscută și nebănuită plinătate
ca un soare plesnind într-un altul mai mic
și timpul împins în pomi cu farul unei mașini,
se oprește.

sar la gâtul meu,
cu cuțitul, ca un criminal în serie
și numai o umbră stufoasă
va fi urmărit schimbul
între bine și rău, prisosul de rațiune.

ești în mine, știu,
ca un sâmbure care pocnește
și atunci, invazie.
șlefuiesc, vreau un os ideal,
vreau o moarte fecundă.
nu o noapte ruptă,
nu o zi ghemotoc,
nu o inimă în deșertăciune.

foarte rar simt
o necunoscută și o nebănuită plinătate
când scormonesc în mine ca într-un pământ bun
și toate ar fi la fel de frumoase
ca la facerea lumii.

cam așa arăta inițial, din cum mi-am adus aminte, că nu-l păstrasem. și am făcut schimbăriile pentru că nu eram pe deplin mulțumită de text, iar mădălina, din exterior, a putut să vadă cu alți ochi. știi, cristina, majoritatea suntem subiectivi la textele altora, d-apoi la textele care ne aparțin!

mă bucur să știu că ți-a plăcut!

titlu m-a atras să intru, e foarte expresiv.
însă, te-ai cam înglodat în text, carmen.
mi-ar plăcea să-l văd curățat de unele aspecte pretențioase, care îl transformă într-un produs artificios, necalitativ.

am mai lucrat pe-aici, mădălina.
îl las, deci, fără prisosul de rațiune, ideal și facerea lumii :)
thanks!

mădălina, am vrut acea contradicție, deși recunosc că nu mi-a ieșit. am încercat să remodelez un pic, fără să ating ireparabil firul textului. mă gândeam că incertitudinea ar trebui să fie ghidată de verbele ar putea - ar fi, din final. și oricum, întregul l-am vrut introspectiv. multumesc.

corect e sânzienele

la sânzenele - ai o lipsă, un i
de neschimbat?

dar în esență am conștiință de om ---- nu prea sună. ar putea fi----dar în esență sunt altceva

înafară----în afară

minunățenia -----minunăția

în ea stau toate certitudinile pe care le-am avut pe nedrept ---- aci, la nedrept, scârțâie ceva

moartea e nodul din care pornesc și-nspre care mă duc - după mine, asta ar fi cea mai bună propoziție conclusivă. accentuez, se poate să fie doar după mine.

ultimile rânduri pot subexista.

în rest, bună muza, foarte bună.

ce a vrut silvia caloianu cu steaua aceasta? nimic mai mult decât să evidențieze că nu ar exista un stil nica mădălina, părere neîmpărtășită de cei mai mulți dintre noi, dacă vedem stilul drept o expresie a artei lirice, și nu doar o manieră de spunere. ce interesant! când te strânge cineva la perete poți foarte simplu transforma o stea din una meritorie în una de încurajare.

mie, spre exemplu, îmi place ecaterina bargan în alte ipostaze, de asta nu am venit în subsolul textului să-i spun că mi-a plăcut. am venit să-i spun că dacă nu mi-a plăcut mie, i-a plăcut altuia, adică nu-i bai, mâine katy va scrie o poezie pe care eu am s-o admir, știu asta. de asta vreau să spun celor care nu vor sau nu pot să înțeleagă, că poezia ecaterinei nu mai are nevoie de stimulent sau cântăreală, a trecut faza. de critică, da, nu și de aprecieri aparente.

băiețelul meu s-a culcușit în brațele mele, chiar dacă nu există cuvântul în dex. dacă mă i-au după dex în situația asta, și dacă băiețelul meu s-a culcușit, atunci băiețelul meu nu există. silogismele sunt niște chestii periculoase :) scuze, katy, am vrut doar să mătur un pic.

textul acesta îmi aduce aminte de copilărie, când hoinăream cu alte fetițe prin cimitir să strângem rostopască. la vârsta aceea fragedă când atmosfera de acolo nu ni se părea înfricoșătoare, ci interesantă. cel mai mult ne plăcea să citim numele morților gravate pe cruci. sunt convinsă că băieții jucau popa prostu\' pe-acolo, chiar pe movilițe, cum le spui tu, pachete de carne. am reușit să-mi relaxez niște mușchi, umblând prin cimitirul tău romantic:) felicitări!

cristina,
ai o imaginație strălucitoare. așa, ca un clinchet vesel de furculițe:)
nu știu dacă am văzut cum trebuie, dar din cum și cât am înțeles ceasul de mână ar avea rol decisiv privind modul cum se petrec lucrurile în poezia de față, acțiunile Formidabilului Domn și ale Femeii cu Biblii. îmi pare rău că a ars casa canarului, dar, îmi pare bine că a ieșit un text atât de bine modelat. și frumos mascate, puterile. și bine gestionate simbolurile. și, și, și ... mi-a plăcut mult.

adriana, ce mult mi-ar fi plăcut să te cunosc. dar o să fiu cu sufletul alături de poezia ta, atunci, la lansare. cartea va putea fi găsită doar la librăriile din brasov? daca ajunge și la iasi dă-mi de știre!

mult succes, Ada Li !!!