serban georgescu

Cristina, sper ca nu esti invidioasa pe statutul femeii in societatea araba ... pe felul in care sunt tratate ele acolo

Stiati ca in finlandeza exista un singur cuvant pentru persoana a treia singular? Si \"el\" si \"ea\" se spune simplu: han. (a-ul din mijloc e cu trema dar nu stiu eu cum se tasteaza)

Una peste alta eu cred ca finlandezii astia sunt fete destepte!

Numai liviu ar fi in stare sa ne faca sa inspiram mirosul flatulentelor colorate de hipopotam portocaliu si pe deasupra sa ne si placa ...

Numai cei ca tine Liviule, ne fac viata suportabila

sa ne traiesti

la urma urmelor cred ca de dragul tau o sa ma apuc si de bautura

dar ia-ma usor ca n-am antrenament

poate o sa incepem cu una mica

de dude






strict pe text, recomandare (desi nu obisnuiesc, dar stiu ca tu da):

ultimul vers: \"sau poate ca nu\" - da impresia de nesiguranta, usor nepotrivita dupa o dinamica atat de impetuoasa a textului

in loc de acest \"sau poate ca nu\", imi vine in minte finalul ultimei tale poezii si as spune

\"eu nu,
eu nu asta am visat\"

ma rog, e doar o nazarire

Corneliu, Dinis, multumesc, ma bucur sa descopar aceasta rezonanta ...

Mihai (sau Serban - nu stiu care e numele mic) - miza acestui text esti TU

dar nu te intrista, sunt obisnuit sa pierd

COPROFAGIA sufoca Romania

despre asta e vorba

si nu numai in literatura

Pai tu crezi ca io stiu? Oricum, caut un lucru pe care l-am pierdut. Mai mult nu stiu zice.

(Profit de ocazie ca sa-ti zic ca poza aia de la Agigea, cand topai pe langa scaunul ala cu rotile e de zile mari. Radeam ca prostul in birou. Nu stiu care era situatia, dar imaginea e antologica)

Ionut, intrebarea ta e justificata: \"De ce cuget atat de incet, desi iubesc, desi iubirea ar trebui sa-mi dea aripi\"

ei bine, ce trebuie tu sa intelegi, este ca simpla enuntare a acestei intrebari, a unei intrebari care te framanta, nu inseamna totdeauna Poezie!

sunt intrebari care pot fi enuntate pur si simplu intr-o poezie si intrebari asupra carora trebuie sa reflectezi, uneori ani de zile, inainte de a le transforma in poezie

asta desigur nu inseamna ca intrebarile trebuie sa le tii pentru tine iar in poezie sa scrii doar raspunsurile. nici vorba.

tot ce trebuie sa faci e sa nu te grabesti! Graba ta se simte si din greselile din text: \"De cesimt\" scris legat si faptul ca nu lasi spatiu dupa virgula, ceea ce este inestetic

toate bune si nu te grabi

nu-i zice mars Antoane, ca pleaca ea si singura ...

mai bine mangai-o pe burta, ca-i place sa se rasfete

\"Că mie nu mi-a plăcut singurătatea,
nu am iubit jalea\".

Pan
Paul
(sau cum iti place tie cel mai mult sa ti se spuna)
tu, frate
spune-mi
acuma
(august 2005)
te-ai mai impacat cu singuratatea?
ai mai aflat intre timp cate ceva despre jale?

sincer

sa nu uit: sa-mi spal mana la fumul tigarii
sa nu uit
nu la lumina ei, ca arde
ci la fumul ei ca curge
sa nu uit

vroiam sa-ti zic de fapt ca, cum sa zic doamne ...

uite: eu n-as putea iubi o nevasta careia i-ar fi frica de luna

o sa ma intrebi de ce

nu stiu, ti-as raspunde, uite-asa, n-as putea

sangele pe care luna il arunca in mare, daca te sperie, e poate pentru ca iti aduce aminte de o crima

comisa de tine ... cine stie?

nu, si cred ca nici chinezul acela, iti amintesti, pe care l-ai instelat, aici pe site, la oda nevestei, n-ar fi putut scrie o asemenea oda unei neveste care fuge de luna

parerea mea

nu te supara

incerc doar sa inteleg

femeia

pentru ca iubesc ideea de femeie

te iubesc adica

Anne,

tie ti-e frica de luna?

Ba eu cred, tocmai, ca daca ne simtim abandonati, minusculi, fara importanta..., e FOARTE BINE pentru credinta. Pai daca am fi in prim plan, barosani si plini de importanta, in ce am mai crede? Cred ei, acestia, in ceva? Au ei vreun dumnezeu, in afar de ei insisi?

Tudor, poezia ta are imagini din Rilke. Cred ca de la \"Ascuns\" mi se trage impresia. Tocmai am introdus pe site Elegiile duineze (integral) - asa ca sunt sigur de impresia asta (ha, ha)

e o experienta formidabila recitirea lor, a elegiilor, si mi-a facut bine ca le-am rescris cu mana mea. e o senzatie noua.

gata, bat campii

bucuros de REintalnire

Elegia a cincea
(dedicată doamnei Hertha Koenig)

Spune-mi, cine SUNT ei, Rătăcitorii, aceștia puțin
mai efemeri decât noi, aceștia care de timpuriu dau năvală,
grăbiți PENTRU CINE, - de dragul CUI, repeziți de o voință mereu
nepotolită? Îi înșfacă, îi aruncă,
îi stoarce, îi încovoaie și iarăși îi prinde; ca și cum aerul
ar fi unsuros, mai neted, ei lunecă-n jos
pe covorul ros și tot mai subțiat de necontenitele lor salturi,
pe acest covor pierdut undeva în văile lumii.
Lipit ca un plasture, ca și cum cerul mahalelor
ar fi rănit în acel loc pământul.
Și abia, iată, ridicați în picioare,
luând acolo chipul majusculei primordiale
a prezenței..., de-ndată de asemeni bărbații
cei mai puternici sunt rostogoliți iarăși,
ca dintr-o joacă, îl înșfacă neîncetat,
precum August cel tare, la masă,
o farfurie de cositor.

Ah! și-n jurul acestui centru,
trandafirul contemplării:
înflorește și se scutură. În jurul
acestui șteamp - pistilul - care, atins de propriu-i
polen al înfloririi, leagă din nou părelnicul fruct
al nemulțumirii, fără ca el niciodată s-o știe, -
nemulțumire schițând un ușor surâs prefăcut
și lucind cu subțirea sa coajă ce stă să se frângă.
Și-acolo, veștejitul, zbârcitul halterofil,
care-acum, bătrân, bate doar toba,
scufundat în pielea-i atât de largă
că pare-a fi încăput altădată doi oameni, iar unul
ar zăcea deja în cimitir, în timp ce celălalt,
aici, i-ar supraviețui, surd și uneori puțin rătăcit
în pielea sa văduvită.

Bărbatul cel mai tânăr însă, dimpotrivă, -
ca și cum ar fi fiul unei cefe și al unei călugărițe, - solid
și bine-mplinit, în întregime numai mușchi și naivitate.

O, voi,
de care o suferință, ce copil încă era,
se amuza ca de o jucărie,
în una din lungile-i convalescențe...
Și tu, cel care într-o cădere
așa cum numai fructele o cunosc, tu care
fără a fi dat în pârg, zilnic de sute de ori te desprinzi din pomul
mișcării făurite de ele toate (și care, mai iute ca apa,
străbate-ntr-o clipă primăvara, vara și toamna) -
tu care cazi și te izbești de mormânt:
uneori, într-un scurt interludiu, pe fața ta o icoană-a iubirii
ia naștere, mamei tale, rarei ei duioșii menită;
totuși, de-a lungul trupului tău,
uzat până la a nu mai avea relief,
acel chip sfios de-abia înfiripat se rătăcește, se pierde... Și iarăși
bărbatul și-a lovit palmele pentru un nou salt și înainte ca pentru tine
o durere să devină vreodată mai deslușită,
aproape de inima ta mereu galopând, arsura din tălpi suind,
preîntâmpină izvorul suferinței tale, și dintr-o dată
în ochii tăi izbucnesc trupeștile lacrimi.
Și totuși, orbește,
surâsul ...

Îngere! o, culege, ia în mâinile tale această delicată
floare de leac. Adu o glastră, păstreaz-o! Așaz-o printre
acele bucurii nouă ÎNCÃ nedeschise: și pe grațioasa urnă
slăvește-o cu o înflorită, înaripată inscripție:
\"SUBRISIO SALTAT\"
Apoi tu, fermecătoareo,
tu, ocolită tăcut
de cele mai încântătoare bucurii. Poate că
franjurile tale se bucură pentru tine -,
sau pe sânii tăi zvâcnind de tinerețe
mătasea de un verde metalic
infinit răsfățată se simte și nimic nu-i lipsește.
Tu, mereu altfel, pe toate talerele șovăitoare
ale echilibrului, oferind fructul seninătății
în plină plină lumină sub umeri.

Unde, o, UNDE e locul - îl port în inimă -
unde ei sunt încă departe de A PUTEA, unde încă unul de pe celălalt
căzând, ca într-un neizbuit salt
a două animale stângaci împerecheate; -
unde greutățile sunt încă apăsătoare,
unde pe vergile zădarnic învârtindu-se,
farfuriile încă se clatină ...

Și dintr-o dată în acest trudnic Niciunde, dintr-o dată,
locul cu totul negrăit, unde Preapuținul pur
de neînțeles se preschimbă și brusc
zvâcnește în acel Preamult golit.
Acolo unde socoteala cu nenumărate cifre
iese din număr și-n nimic se preface.

O, piețe, o! piețe-n Paris, nesfârșită scenă de spectacole,
unde modista, MADAME LAMORT,
împletește și răsucește și țese
drumurile fără odihnă ale pământului, panglicele fără capăt
din care născocește mereu alte noduri și funde și flori,
cocarde, fructe artificiale
- toate cu false culori -
pentru pălăriile de iarnă ale destinului, vândute la preț redus.
.............................................................................................
Îngere! ar fi un loc - dar pe care noi nu-l cunoaștem -
și acolo, pe un covor inefabil, îndrăgostiții
ce nu pot nicicând să ajungă aici la totala-mplinire,
și-ar dezvălui cutezătoarele, înaltele icoane ale inimii lor avântate,
turnurile voluptății,
scările lor nicicând pământu-atingând, ci doar tremurător sprijinite
una de alta, - și AR PUTEA
în fața spectatorilor din zori, nenumărații morți tăcuți:
mereu ascunșii, de noi neștiuții,
micii lor bănuți de fericire, valoroși în eternitate, cu-adevărat
înaintea celor doi surâzând în sfârșit
pe alinatul covor?

\"... în ochii tăi izbucnesc trupeștile lacrimi.
Și totuși, orbește,
surâsul ...\"

\"Fără-ndoială e straniu să nu mai locuiești pe pământ,
să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri,
trandafirilor și altor lucruri pline de făgăduinți
să nu le mai dai înțelesul viitorului omenesc;
să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârșita neliniște a mâinilor,
și însuși numele tău
să-l lași deoparte ca pe o jucărie stricată.
Straniu, dorințele să nu le mai dorești. Straniu,
să vezi toate câte se legau între ele
fluturând de ici colo prin spațiu. Trudnică și plină de reînceputuri
e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simți cum te pătrunde
puțină veșnicie. - Dar cei vii fac toți
greșeala că delimitează prea tare.
Îngerii (se spune) adesea nu știu prea bine
dacă merg printre cei vii sau printre cei morți. Curentul eternității
târăște vârstele toate prin amândouă tărâmuri
mereu cu el, și pe-amândouă vuietul lui le copleșește.

Până la urmă cei aleși timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi,
se dezvață de ce-i pământesc, așa cum, crescând,
blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care
avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale
se naște un suiș fericit -: am putea oare exista fără ei?
Este oare zadarnică legenda că odinioară, jelindu-l pe Linos,
muzica dintâi îndrăzni să străpungă stearpa-ncremenire;
că, abia în spațiul înfricoșat pe care tânărul
aproape dumnezeiesc dintr-o dată pe vecie-i părăsise, golul intră
în acea vibrație, care acum ne răpește, ne-alină, ne-ajută.\"

Rainer Maria Rilke, Elegiile Duineze, fragment din Elegia I

Pe cai Batrane, pe cai
I-HA I-HA
IHA-IHA
Pe cai!
si toate panzele sus!

unde este casa mea?
- o mansarda-n Purgatoriu

Presupun ca ati vrut sa spuneti \"Sine qUa non\". Rog corectati.

Codrina, multumesc mult pentru cuvintele tale foarte frumoase. Dumnezeu sa ne ajute. Avem aceeasi tinta, numai caile sunt diferite.