În a nopții feerie, glasul dulce mă îmbie,
Mă adoarme și mă poartă către culmi nemărginite
Călăuzindu-mi pașii pe poteca codrului de la Câmpie,
Înspre satul veșnic tânăr, veșnic plin de
Orice urmă de speranță a pierit din ochii mei,
Când, privind de la fereastră, ai ucis fără să vrei
Tot ce odată era magic și pe noi doi ne-a legat,
Lăsându-mă făr d-alinare, c-un suflet
Plouă cu regrete de o vreme-ncoace,
Vântul le-ntețește, iar eu stau ca pe ace!
Tu desenezi destinul ținând bine de frâu
Și-ncerci să pui baraj p-al vieții firav râu!
Þii timpul în loc, atât
La răscrucea dintre stele se abate a mea privire,
Ea tot cată cu nesaț o stea mică, amintire,
A sărutului tău dulce ce-l primeam sub clar de lună
Chiar pe banca de sub prun, lângă veșnica
De o vreme numai plouă, plânge cerul și suspină,
Vântul bate tot mai tare, vrea să scoată la lumină
Zâmbetul senin de soare, să se oglindească-n ape,
De sub zidul de tristețe vrea să iasă, vrea să
Raze sfinte de lumină se coboară prin ferestre
Și cu dragoste ucid orice urmă de-ntuneric,
Gândul pleacă-n departare, peste dealuri, peste creste
Când privirea mi se oprește pe o poză, un chip
Pleacă-n departare gândul, purtat de-a dorului suflare,
Rătăcind prin colț de lume, s-adâncește tot mai tare
Dar răzbate la lumină din nevolnicul abis,
Găsindu-și loc de răsuflare la un geam
La-nceput de drum sunt iarăși,
Mă întreb de-am să răzbesc,
Fără tine-s într-un iureș
Și mă tem c-am să greșesc!
Ziua vine ca un înger
Și mă scapă de-ntuneric,
La apus eu tot mai sper
C-am
Vântul bate cu putere peste trupul gol de țară,
Pare că toată suflarea a pierit de pe pământ,
Doar un fulg care-ncet cade ș-apoi moare de plăpând
Aduce un strop de culoare în acest tablou de
Ceasul bate miezul nopții, în zadar eu stau ș-aștept
Pasul să-l înterpți spre mine, să te strâng iarăși la piept!
Ploaia bate lin fereastra și floarea parc-a ofilit,
Nu mai știu ce e cu mine căci
O palidă sclipire răzbate bezna deasă
Și caută lumină în ochii tăi senini,
La poarta inimii s-oprește sperând a fi deschisă,
Dar ea e-nconjurată de lanțuri și de spini!
Încerc atunci c-un
Cu o simplă mângâiere pe coala albă, însetată,
Se așterne-ntreaga lume, dar ea pare-ndurerată
Căci nici luna nu zâmbește, soarele-i mai arzător,
Frunza-ncet se veștejește, dar totu-i
Când ploaia cade pe pământ
Și udă totu-n cale,
Aș vrea să-mi șteargă și din gând
Dulceața guriței tale!
Ea mă îmbată de dorință în fiecare seară
Și nu mă lasă să trăiesc...
Aș vrea ca luna să
Malul lacului albastru e ca un tablou celest
Când te-așezi sub clar de lună, iar pe buze se zăresc
Urmele iubirii mele revărsată prin săruturi
Iar eu, visător în apă, nu-ndrăznesc să te
Râul de suspine curge, ochii s-ofilesc de dor,
Mâna ține la piept poza chipului privind în gol,
Dar zâmbind, îmi dă putere să încerc să mai trăiesc
Și cu ultimele forțe las scris cel din urmă
Palida văpaie-a lunii se-ntrevede printre blocuri,
La un colț stă rezemat dorul meu de ceva vreme,
Obosit de căutare, dar tot dornic de săruturi,
Stă o clipă, apoi iarăși te va căuta
Doar o umbră printre sutele de vise
a găsit calea spre tine depășind impasul
și trecând de barierele claselor sociale
sfâșiind abisul dintre amondoi,
A rodit în sufletul negru,culorile sărutului
Luna mândră iar apare,stelele s-aprind de dor,
Noaptea,dulce mă sărută și mă mângâie ușor,
Ca prin vis,aevea apare,chipul blând și cunoscut
Ce mă cheamă,tot în șoaptă,surâzând ca
Timpul zboara-n departare,
Imima-mi bate incet,
Tot ma uit,dar mi se pare
Că-n zadar stau si astept!
Trece-o clipă,trece-o oră,
Mă tot uit mereu la ceas;
Eu te-as astepta si-o viață,
Dar
RA