In numele tacerii

În locul în care cad nopțile fără sens, triști ochii mei cerșesc o felie de cer. O felie de cer de care să-mi sprijin sufletul; cu întristări și bucurii, cu ploi și cu vânt... În locul în care cad fructele iubirii mele; concentrice unde cresc și cerul-ntreg și pământul se bucură. Întotdeauna mi-am dorit să țin în mână inima trandafirului albastru, înconjurat de privirile toamnei. Dar ochiul lumii mă cuprinde, cu tăcerile lui profunde. Cine m-alintă în nopțile albe ale sufletului și cine mă strigă? Poate tu; poate vântul... Tu ești visul frumos și totuși nu știu cum să-ți culeg zâmbetul. E cald în peștera sufletului meu, prea cald. Aud acum cum crește iubirea din mine și mă târăsc afară să uit... Am ridicat mâinile către tine și m-am rugat luminii să mă iubești și tu! Dacă m-ai iubi, dacă cu adevărat m-ai iubi, ce gesturi ar picura din vârful degetelor tale! Eu, dacă aș fi la capătul pământului, m-ar despărți de tine doar culoarea iubirilor calde scrisă cu alfabetul neînvățat. De ce ești atât de departe ființă cu chip de floare? Aș fi vrut să te am lângă mine; să culegem -mâna în mână- buchete albastre de sentimente; să zburăm împreună spre soarele împlinirii noastre... Þi-aș fi făcut cununi de maci și margarete albe; te-aș fi întors cu fața spre mine să-ți sărut zâmbetul. Te-aș fi întins în iarba udă și împreună ne-am fi trimis inimile spre curcubeu; să-i culegem culorile. Să simțim cu ochii sufletului mirosul frumuseții culorilor din variata paletă a dragostei. Mângâindu-ne în palme tăcerile, comunicând dincolo de absolut, am fi simțit lacrimi de bucurie înșirate pe fire de iarbă. Te iubesc atât de mult, încât aș fi vrut să-ți arăt drumul meu printre aștri topiți de imens. Tu să urci spre mine din timpuri ancestrale; iar eu, eu,să-ți întind mâna mea să te ajut să-mi umpli golul sufletesc cu ființa ta. Degetele tale sunt atât de aproape de mine...dă-mi ochii tăi...să-i mai sărut o dată...și-am să țin în mână toată pulberea stelelor care s-ar destrăma la un simplu sărut al tinereții. Nu, nu spune nimic! Un cuvânt doar, imaginea perfect rotundă a sunetului și visul meu s-ar prăbuși în neant. În seara asta absurdă și adâncă e liniștea ce-o degajă sufletul meu...și îmi place atât de mult încât imateriala aripă a gândului o poate ucide. Și ar fi dureros de crud! Nu, nu spune nimic ! În infinitatea universului meu sufletesc vreau să aud doar glasul tăcerii adânci și ecoul lui de piatră.