Fără tine, viața-mi pare
Mult prea grea și fără sens,
Un imens ocean de haos,
O lume de ne 'nțeles.
Steaua ta demult apusă
Sufletul mi-a răvășit,
Toata viața te voi plânge
Dar zadarnic... ai
Cu adieri de frunze moarte
În suflet toamna îmi pătrunde,
Ascult vrăjită al lor cântec
Și o beție mă cuprinde.
Și-n dansul frunzelor prin aer,
Cu suflet trist, îndurerat,
Pășesc alături de
Și dacă tu m-ai fi-nțeles
De ce am suflet trist,
De ce mă duce pasu-ades
Pe-un drum prea greu, sinist,
Atunci iubirea rămânea
Și-n pieptul plin de dor,
O inimă mereu bătea
Cuprinsă de
Când mâna tu mi-ai cerut
Mi-era teamă, te-am respins
Dar așa rău mi-a părut
Și o jale m-a cuprins.
O! vino iar la mine,
Întoarce-te, mă iartă,
Asta-ți ceream, știu bine,
În Cișmigiu,
Mândră țară, plai frumos,
Ce-aș putea să-ți dau eu ție
Azi, în zi de sărbătoare,
Când ești o gingașă floare?
Am să-ți dau flori din câmpie
Și fiii tăi cu mândrie
Cunună să-ți
De ai succese mari în viață
Și crezi că nimeni nu-i ca tine,
Iar drumul care-l ai în față
Are doar cărări senine,
Privește la acei sărmani
Desculți, în zdrențe, cerșetori,
Lipsiți de hrană și
Cu suflet trist, cu inima pustie,
Priveam spre banca ce știa o taină.
Păstram în suflet amintirea vie
A nopții reci, cu plânsete în toamnă.
Era tarziu... și-n liniștea deplină,
Stăteam
Sunt mulți ani de-atunci, e-o vreme-ndepărtată...
O vreme ce-a scris cu litere de aur
Istoria de veacuri cu al ei tezaur
În care se-oglindește o țară minunată.
Sunt mulți ani de-atunci, ani
Departe, iubito, de făptura ta,
Rămân de-a pururi singur cu-a mea jale.
Și mă topesc că nu mai ești a mea,
Tânjesc după săruturile tale!
De-atâta tristețe mi-e sufletul plin,
Că simt cum
Tu, trecător prin astă lume,
Privește drumul ce-l alegi
Și nu uita că totul costă
Și peste toate-s numai legi.
De-i trece falnic, fără frică,
Sfidând ce întâlnești în cale,
Ai să plătești cu
Departe sunt de tine,
Azi totul ne desparte,
Visam să fii cu mine
Și dincolo de moarte.
Nimic să ne despartă,
Nici tainicul mormânt,
S-avem aceeași soartă,
Același leagăn sfânt.
Visam la
Când printre vii nu voi mai fi,
Atunci când eu voi fi pământ
Și chipul nu-ți mai pot privi,
O, suflete pribeag și sfânt,
Tu să nu plângi să te-ofilești
Și să nu suferi niciodată,
Ci flori
Un dor nebun mi-ndreaptă pașii către tine,
Și-alerg cu disperare-n noapte, e târziu.
Un glas mă strigă parcă: vino lângă mine!
Eu vin, dar nu e nimeni, totul e pustiu...
Și rătăcesc târziu prin
Ziua este pe sfârșite, încă nu s-a terminat,
Rând pe rând se-ntorc acasă muncitori de la arat.
E frumos afar' și bine, soarele a asfințit,
La căsuța dintre câmpuri o lumină s-a ivit.
Vântul
De ce în suflet nu mă porți
La fel ca altădată?
De ce, de ce-avem două sorți
Și-o viață blestemată?
De ce e ură între noi
Când mi-ai jurat iubire?
De ce, de ce de-atâtea ori
M-ai depărtat de
De ziua ta, mămica mea iubită,
Eu îți doresc o viață fericită.
Tot aurul din lume de ți-aș da,
N-ar prețui atât cât iubirea ta.
Cu zâmbet cald și plină de iubire,
Tu greul vieții-l porți
Privind în urmă anii ce-au trecut,
Revin în minte-mi șir de suferinți.
Văd viața-mi tristă, cine-ar fi crezut
Că zâmbetul ți-e fals și că mă minți!
Eram parcă oarbă, te iubeam nespus,
Speram
Când privesc 'napoi în viață,
Văd trecutul - un calvar,
O prăpastie în ceață,
Un vis urât, un coșmar.
Suferinți lungi și amare,
Toate se îngrămădesc
Și îmi ies mereu în cale,
Sufletul îmi
Ai plecat de lângă mine
Ah, ce mult eu te-am iubit!
Crezi acum că-ți e mai bine
Să fii singur, făr' de mine,
Să fii singur, părăsit?
Ai plecat de lângă mine,
N-ai știut să
Spune-mi, Dunăre zglobie cu valurile-ți înspumate,
În lungul drum ce îl străbați prin multe țări încântătoare,
În învolburata-ți apă, câte vieți ai înghițit oare,
Câte suflete și inimi lăsat-ai
Când plec seara la culcare
Obosit, extenuat,
Liniștea atunci îmi pare
Crudă, de nesuportat.
Aș dori să-mi dai iubirea,
Să te strâng la pieptul meu,
Și uitând de toată lumea
Să mă-mbăt
Doar vorbe-n vânt tot ce mi-ai scris.
Noi, fericiți? e doar un vis,
Închipuiri și amăgiri,
Opuse-s ale noastre firi.
Suntem doi poli: un sud si-un nord
Distanți și reci ca un fiord.
Ne-am
Primăvara, dulce anotimp,
Te-am așteptat de-atâta timp
Ca să revii ca altădată
Și să trezești natura moartă!
Cu tine viața-ntinerește:
Frunza-n codru înverzește,
Oamenii ies pe ogoare
Gâze
Când aștern aceste rânduri,
Sufletu-mi amarnic plânge
Și-un imens ocean de gânduri
Fruntea-ntreagă îmi încinge.
Rele, bune, laolaltă,
Toate prin minte îmi trec
Inima-mi în piept
