Romeo Rostas
Verificat@romeo-rostas
„Traiesc, inca!”
Romeo Rostas = personaj literar Romeo Rostas există din 2001 doar pe www.poezie.ro, respectiv agonia și toate celelalte aripi adiacente stite-ului acesta. Romeo Rostas are nivel -20, cu amendamentul "clona". Romeo Rostas NU este clonă, ci personaj literar, este extrem de dificil de înțeles pentru marea majoritate a oamenilor așa-zis…
da\' gata, ii trimit mariei fotografia prin mail si sa speram ca va ajunge in conditii bune la ea. noapte buna, ela!
Pe textul:
„sufletul mariei respirand a decembrie" de Romeo Rostas
Nu mi-a iesit, desi a complotat si Ela sa afisam imaginea mai mare, asa ca am sa ti-o trimit mai bine prin email, ca pe net nu reusesc sa o postez in felul in care arata ea.
http://www.poezie.ro/index.php/personals/160368/index.html
Pe textul:
„Bună seara, doamnă Maria Prochipiuc" de Dana Stefan
eh, o sa-i dam noi de capat pana la urma, oricum, iti multumesc!
Pe textul:
„sufletul mariei respirand a decembrie" de Romeo Rostas
\"sufletul mariei respirand a decembrie\"
Pe textul:
„sufletul mariei respirand a decembrie" de Romeo Rostas
Am sa pun cateva cuvinte, imediat. Multumesc de trecere.
Pe textul:
„sufletul mariei respirand a decembrie" de Romeo Rostas
Pe textul:
„Bună seara, doamnă Maria Prochipiuc" de Dana Stefan
of, bine ca ma trezesc si eu dupa o suta de ani, ca ce mai stiu eu pe unde-am ratacit, dar vin din tot sufletul sa-ti spun \"La multi ani, Maria!, ce data frumoasa ti-ai gasit ca sa te nasti! Intre ani. Cred ca exista multi factori externi, dincolo de datele genetice, ereditare si perceptele educatiei, care ne pot influenta temperamentul si apoi personalitatea cand inca suntem in formare. Pana acum, ma gandeam ca 1 ianuarie e una din cele mai bune zile in care sa te nasti, acum cred ca 31 decembrie e si mai si decat prima zi a anului. Ca te prinde fresh si in vechiul, dar si in noul an. Cu primul pas si prima zi, dincolo de anul vechi.
Eu m-am nascut undeva intre zodii, cu doua ore dincolo de leu, desi cam dadeam semne ca vreau sa vad si eu lumea, cu vreo trei zile inainte. Mama, care ma cunoaste mai bine zice ca sunt un afurisit de leu in piele de fecioara. Acuma, eu nu stiu daca o fi chiar asa, ca mai mult is fecioara decat leu, dar si cand ma apuca fiorosenia, apoi n-o las de la mine, in ruptul capului. Noroc ca ma apuca mai rar. Asa-mi explic eu de ce se bat cap in cap extremitatile, in mine si de ce-s asa de apucat. Cand ma ia sfiosenia ma lasa fiorosenia si vice versa. Nici eu nu ma mai inteleg, sa-ti spun drept. O sa zic eu mai multe despre datele astea de nastere, in vreun text, dar pana atunci -
draga Maria, cineva de la Cluj, care te indrageste, foarte, iti trimite o fotografie care ti se dedica, prin intermediul meu, impreuna cu toata prietenia ei si urarile de La multi ani, sanatosi si mai buni! cum zice ea.
N-am sa spun nimic despre tine, ca nu incap aici in cutia asta de comentarii toate cuvintele care sa te descrie pe tine, asa cum esti. Dar te asigur ca undeva acolo sus, se vede bine, ai un portret gata facut si ca ma bucur sa vad ca asemenea oameni ca tine, mai exista in zilele noastre, chiar si asa, numai cate unul, din cand in cand, de samanta, care sa ne dea de gandit, prin atitudinea lor si pe care sa-i iubim. Cine poate sa iubeasca, ca tot mai putini sunt aceia. Dar eu ii multumesc lui Dumnezeu pentru minunile pe care le lasa pe lumea asta si care sunt oamenii deosebiti!
Iata si fotografia, care va zice ea mai multe decat putem noi doi, eu si cinevaua din Cluj, sa-ti transmita. Se numeste:
\"sau sufletul mariei respirand a decembrie\"
Cu drag!
Pe textul:
„Bună seara, doamnă Maria Prochipiuc" de Dana Stefan
Si eu am auzit ca a fost o seara frumoasa. Totusi, nu ne spune nimeni, nimic?
Pe textul:
„Noi doi - lansare Joi 20 ianuarie 2005" de Ioana Bogdan
Mult succes in continuare!
Romica,
colectionaru\'
Pe textul:
„Joi la București..." de Radu Herinean
Aceasta fericire a voastra, sa aduca tot atata multumire si cititorilor volumului vostru!
Mult succes in continuare!
Cu drag,
Romeo si eu.
Pe textul:
„Noi doi - lansare Joi 20 ianuarie 2005" de Ioana Bogdan
Sunt cu ochii pe epigramele tale, dar si pe poezii. Chiar daca tac, de cele mai multe ori. Spor la scris!
Romeo tacutu\'
Pe textul:
„Constatare A la Cluj" de Sorin Olariu
iată că până la urmă te-am găsit și pentru că sunt un om de cuvânt, ai să vezi de ce zic așa, am să-ți trimit câteva cuvinte, care te căutau de multă vreme. Ai să vezi, e pentru tine!
Un martor, pe jumătate ascuns.
(„Eterna Epigramă”)
Cu florile negre de ață, cusute chiar de mine pe straiele pe care le îmbrăcasem în ziua aceea de la brâu în jos, cu emoții și bucuria unei revederi, urcam într-o primăvară, de cu trei-patru sau chiar cinci ani în urmă, scările-spirală ale Casei Armatei din Cluj-Napoca. Și urcam încet ca o felină, la pândă, ascultând vocile care se împrăștiau până pe scări, sperând să-i pot privi și asculta pe cei câțiva oameni, pe care, mă așteptam să-i întâlnesc acolo. Întârziasem puțin și mă bucuram că nimeni nu avea să-mi observe prezența, dacă aș fi fost destul de vigilent. Îmi trebuia doar puțină atenție să mă amestec în mulțime și chiar m-aș fi strecurat pe undeva printr-un colț mai întunecat al sălii, mai ales pentru că de data aceasta, de la brâu în sus, arătam cu totul ciudat, ca să nu spun altfel. Holul era plin deja, surpriza a fost să intru mai întâi în spațiul luminos al foyerului, plin de concurenți, câștigători, invitați de onoare, spectatori sau artiști, cu toții participând într-un public activ sau nu, iubitor de umor de bună calitate la un ante-eveniment, neprevăzut de mine. Acum se petreceau câteva alocuțiuni, era ceva neașteptat, așa că, văzând mulțimea în care trebuia să mă strecor, am ezitat puțin, producând, fără să vreau, un mic zgomot, însă cu un suficient ecou, ca să atragă, contrar voinței mele, atenția, spre scările pe care, încet de tot, le urcam. Cornel Udrea privi o clipă spre mine, dar nu mă salută, ceea ce-mi dădu de înțeles că nu m-a observat. Persoana de care aproape că mă îndrăgostisem în acea perioadă era acolo, mă privi mai puțin de o secundă, tot fără a saluta. Ca să nu atrag atenția m-am așezat în spatele-dulap al lui Florin Piersic, la brațul căruia o femeie, total diferită ca fizionomie și ținută, de felul în care știam că arată soția sa, privea spre cel care ținea un discurs. Ah, uitasem să spun că în hol se desfășurau câteva lansări de carte de umor și un vernisaj semnat Octavian Bour, cunoscutul grafician-caricaturist clujean. Sala era închisă ori poate doar părea, oricum n-aș fi intrat înainte de a se goli acel spațiu și uitându-mă din nou prin mulțime, am descoperit-o și pe fosta mea profă de desen din liceu, cu ea chiar mă înțelesesem foarte bine, m-a privit și ea câteva clipe, tot fără a schița vreun gest, lucru care mă făcu să înțeleg că eram suficient de bine camuflat. Și pe ea o cheamă Bour, am constatat, probabil că exista un grad de rudenie apropiat cu celebrul grafician...
- Și înainte de a vă invita în sală îi vom da cuvântul autorului, aici, prezent, de față! Se auzi, ceea ce însemna că aveam de ascultat ultimul discurs și poate după el va urma o ploaie de epigrame inventate pe loc sau cine șie, câteva poante de-ale epigramiștilor sau om mai vedea noi, mi-am spus, cu o șoaptă auzită doar de mine.
Oricum, venisem ca spectator la binecunoscutul, deja, festival „Eterna epigramă”, unde aveam să mă distrez copios. Nu-mi dădeam seama suficient de clar, cât anume din mine am reușit să ascund și cât se vede. Deocamdată mă fixasem acolo în spate, de unde puteam privi și mai ales asculta, nestânjenit. Profilul femeii blonde nu semăna cu chipul doamnei merceolog de la magazinul „Central”, însă mi-am dat seama că ea trebuia să fie. Că doar nu s-ar fi afișat Piersic, ostentativ, cu vreo amantă, chiar dacă plăcerea artistului de a mai face câte-o aventură era deja un lucru notoriu. Însă, privind-o, mă gândeam, fără a fi cunoscut cu adevărat ce-nseamnă să iubești, cât de multe mai pot face femeile pentru a-și mulțumi sau a-și lega de ele, bărbații... Cum se mai modifică ele... Și cât de ușor pot deveni la chip și probabil și la suflet, alți oameni... Alte femei, alte entități, uneori, sărmanele... Dar, până la urmă, nu se întâmplă nimic bizar. Și bărbații, slabi și sensibili, știu ei la ce, cât de multe pot face pentru a obține uneori, grațiile unei femei! Până la urmă, nimic neobișnuit, iubirea e o nebunie temporară, dorința, la fel și ea, nu mai zic de îndrăgostire sau zona în care deja mințile încep încet-încet a fi pierdute! Mai puțin prietenia adevărată, una dintre virtuțile în care cred, cu toată puterea! Uite, cam la astea mă gânceam eu în timp ce priveam de jur împrejur și discursurile aveau să fie rostite, tot așteptând să intru în sala întunecoasă și să-mi caut un loc mai ferit. Veni și acel moment, Gala sau spectacolul epigramei începând, cu invitați și concurenți de prin toate colțurile țării, urcând pe rând pe scenă și recitându-și pastilele. Ori, făcând dueluri între ei, provocându-se. Sau scriind epigrame, chiar, ad-hoc. Să fi fost printre ele câteva catrene grozave, atâta doar că nu mi le mai pot aminti. Fiecare moment avea să aducă farmec spectacolului, care, cu greu avea să fie organizat, însă, care, până la urmă își găsi locul în acel an. Ce-am înțeles eu atunci a fost că și oamenii mai în vârstă pot fi amuzanți, că poate că nu ne putem abține să folosim umorul, chiar și când suntem trecuți de tinerețe. Că simțul umorului e o calitate care nu ține de vârstă, doar de spirit și chiar de suflet, uneori. Și așa era, la o învârtire a ochilor prin sală, într-adevăr oricine ar fi avut de observat că media de vârstă se ridica pe undeva pe destul de încolo, însă ce mai conta? Dispoziția bună plutea în aer și pe buzele recitatorilor-autori de epigrame pentru că „soacra”, „soția”, „amanta”, „bărbatul în etate, neputincios” ori dimpotrivă, „puternic”, dueluri, provocări, orașul Cluj-Napoca și multe alte subiecte, prin epigrame, prindeau contur, amuzând un public, extaziat. Mulți clujeni prezenți și mulți epigramiști din țară! Poate de-aceea capitala Ardealului era o tentație, ca subiect, reprezenta la un moment dat chiar o temă a epigramelor, care veneau dinspre concurenți. De pildă, o epigramă reușită pe care n-aș fi putut să o uit, suna cam așa:
\"Soția-mi spune: -E normal
Să mergi la Cluj, la festival,
Dar de te-ntorci pătat cu ruj
Te-oi face... varza a la Cluj!\"
N-am reținut și cred că nici nu voi reuși să rețin numele autorului, pentru că grupurile de epigramiști erau prezentate, apoi urcau pe scenă citind rapid... Nu cred că cineva ar fi putut să-i identifice sau să le rețină numele. Și acesta, din punctul de vedere al spectatorului, ar fi fost singurul lucru pe care l-aș fi reproșat organizării acestui spectacol umoristic: expedierea prezentării participanților! Altfel, toate bune si pline de-un umor de calitate.
Am reținut totuși o epigramă! Poate că... voi mai da vreodată de ea... Cine știe pe unde? Poate că am să scriu și eu epigrame... Poate... îmi spuneam, coborând în urma tuturor, scările și încercând să mă strecor pe după clădiri și pomul decorativ din fața Casei Armatei. Poate că cineva m-a văzut aici sau poate că nu vrea să mă vadă! Poate că... nu știu... și totuși, nimeni...
- Ia uite, mami! Uite, uită-te acolo!
- Unde, dragul meu?
- Uită-te! Acuma trece strada...
Într-adevăr trecusem strada și întorcându-mi privirea spre umbra din care ieșea acea voce și care era un copil cu mama lui de mână, am înțeles că acel copil văzuse ceva...
- Mami, unde te uiți? Nu acolo! Repede, uită-te!
Cu cea mai mare viteză, am dispărut sub prima poartă de pe Bulevardul Eroilor. Vocea copilului se auzea, apropiindu-se din spate. Era în plină după-amiază și eu riscam să fiu văzut, așa ciudat cum reușisem să arăt atunci, în acea zi de april.
Asta înseamnă că probabil, un copil sau poate și alte persoane, mă pot vedea acum! Așa, cum sunt! Așa cum arăt! mă gândeam.
N-am mai stat pe gânduri, m-am cățărat pe acoperișul acelei clădiri, cu gândul să mă ascund de ochii celor care m-ar fi putut vedea.
- Mamiii! De ce nu te-ai uitat? Veeezi?!Erau două picioare cu flori negre de ață, mergând singure pe stradă. Pe cuvââânt, maaami! Era un om pe jumătate adevărat. De la brâu în jooos, maaami! Hai să vedem în curtea asta, aici a intrat! Hai repede, să ți-l arăt! se auzeau încă vorbele copilului, în urmă, intrând în curtea pe care deja o părăsisem, pășind de pe o clădire pe alta si indreptandu-ma spre casa. Așa ar fi trebuit să mă deplasez de la bun început! înțelesesem atunci, pentru că, într-adevăr, nimeni nu avea să mă observe, trecând pe sus, peste case. In plus, drumul era mai abrupt puțin, dar mai plăcut. Copilul, văzuse el bine, ce văzuse, dar nu mă impacientam. Cine ar fi crezut un copil, spunând o poveste mai mult incredibilă decat posibilă? Nimeni! Așa că m-am pornit liniștit, așa cum trebuia să și fac, până la urmă, cu umorul și gândurile de bine, în spate. Doar cele două străduțe perpendiculare mi-au dat puțin de furcă, pentru că a trebuit să aștept un moment liber... Dar am ajuns cu bine, acasă. M-am întrebat de-atunci dacă cineva din acea sală sau din hol ma văzuse acolo. Sau dacă m-a văzut doar pe jumătate? Ori întreg? Ori deloc! Dar nu cred că voi ști vreodată. Poate nici nu contează, până la urmă. M-am mai întrebat de cate ori îmi aminteam de acel Festival, cum de reușisem să rețin, totuși, o epigramă!? Și am găsit, între timp, răspunsul. Pentru că „epigrama e eternă”! Simplu! În timp ce-mi potoleam spaima, acolo sus, pășind peste case, m-am gândit că în mod sigur o voi regăsi, pe undeva, poate, peste un timp. Și clipa aceea, are să-mi amintească de întâmplarea aceasta și de Festival. Și poate că-l voi regăsi vreodată, cine știe pe unde și pe autorul ei. Ei bine, mi-am spus atunci, dacă va fi așa, am să-i scriu că l-am auzit recitându-și epigrama, pe o scenă a Clujului. Și-am să-i scriu treaba asta, undeva sub epigrama sa. Bineinteles, dacă va fi posibil. Dar ce nu poate fi posibil la Romeo!? am gândit, atunci, probabil, cu un simț al umorului, numai de mine, înțeles. Caci, ca intotdeauna, dealtfel, stiam eu ce stiam...
_________________
- Bun găsit, autorule-epigramist, Sorin Olariu! Te-am regăsit pentru că epigrama e eternă și pentru că întâmplarea face că în eternitatea ei, ia uite-o că durează și pe-aici!
Romeo Rostas
P. S. Aș fi vrut să te întreb și pe tine, dar știu că n-ai să-mi poți răspunde, pentru că pe Romeo, nu l-a văzut nimeni, încă. Dar nu mă pot abține așa că, uite, poftim întrebarea: dar tu, epigramistule Sorin Olariu, tu, m-ai văzut?
Pe textul:
„Constatare A la Cluj" de Sorin Olariu
Cred ca Alma a procedat exact cum trebuia, sunt multi membri ai site-ului care se bucura sa afle astfel (si anume, printr-un anunt) despre aceasta bucurie.
Casa de piatra!
Pe textul:
„Casa de piatra!" de Alina Manole
Pe textul:
„Cenaclu Duminică, și un SECRET." de Radu Herinean
Te felicit si-ti doresc sa ai parte de o lansare frumoasa, dar mai ales, de cat mai multi cititori!
Si cred ca ai sa te simti bine, iata cata lume iti e alaturi! Cu simpatie!
Pe textul:
„\"Nuntă de semne\" vineri 2 aprilie, la Pitești" de Radu Herinean
Pe textul:
„poem omniacut" de Luminita Suse
Exista cursuri care ne invata cum sa le predam lectiile, cum sa citim de exemplu la ora, cum sa tinem mana pe carte si sa urmarim firul randurilor fara sa-l pierdem, in acelasi timp sa-i urmarim si pe elevi, cum sa le stimulam creativitatea, gandirea, imaginatia, o intreaga atitudine, a noastra, ca profesori.
Una dintre aceste metode este predarea lectiei cu ajutorul imaginii, pornind de la imagine si stimulandu-i prin intrebari si raspunsuri de tip puzzle. Daca reusesti sa ajungi la aceste cursuri si metode de a \"de-rigidiza\" profesorii incruntati, cu metode invechite, standardizare de predare, sa nu eziti sa participi, va fi o placere! Sunt organizate de British Council si sper sa se extinda in toata tara, respectiv, si sa participe cat mai multi profesori de la noi.
Sigur, eu raman la convingerea ca trebuie sa fii si structurat interior de asa natura incat sa poti sa faci in primul rand educatie si in al doilea rand, sa te poti face inteles, sa-ti poti etala cunostintele si asta tine mai mult de inspiratie si de creativitate, pana la urma. Cu al doilea capitol stau binisor, insa cu primul, facutul educatiei, trebuie sa recunosc ca nu ma simt in stare sa il adopt, poate, pentru ca, pentru mine, copiii reprezinta mult mai mult decat pentru altii, poate pentru ca nu stiu sa fiu suficient de adult, in preajma copiilor. Cand sunt intre ei, in loc sa maresc distanta, o apropii, automat, o inlatur, instantaneu, devin fara sa vreau, copil intre ei. Ei simt asta si ma trateaza ca atare, ca pe unul de-al lor si nu ca pe un adult. Probabil ca e un defect profesional, dar cred ca tine si de structura interioara. Asa ca, degeaba as fi dorit eu sa le devin prof., ca n-as fi reusit sa fiu suficient de aspru cu ei, ca daca se apucau sa-mi spuna despre prostioarele lor, in loc sa-i pun la punct, eu radeam impreuna cu ei. Cand am muncit impreuna, am fost o echipa, fara sa mai stim cine, ce este, cand ma fost grup de copii si adulti, nu mi-am gasit locul decat printre copii, adultii izolandu-ma. Cred ca nici de parinte n-as fi bun. Sigur ca nici astia ca mine nu-s buni, dar nici adultii care nu ii pot intelege, nu cred ca au ce cauta in invatamant. Copiii nu trebuie tratati de sus, si nici sa le vorbesti ca la niste entitati inferioare, ca la niste handicapati, sa-i ridiculizezi sau sa te impui mereu in fata lor ca \"adult\" atoatestiutor. E gresit, din start. Le castigi antipatia. Insa si capacitatea ta ca profesor de a-ti putea preda cum trebuie cunostintele are o mare importanta in formarea profesionala sau culturala a viitorului adult. Spre exemplu, fizica nu am stiut-o niciodata, pentru ca nu am avut profesori buni si seriosi la capitolul \"predarea materiei\". In schimb au fost alte materii pe care le-am indragit, din cauza de profesor, de inteles si captivat la ore, stimulat creierasii si imaginatia, etc. placere de a participa la ore. Asta e, cu scoala si profii, as zice eu mai multe, dar ma pierd in detalii. Dar limba romana este una din materiile cele mai importante asa ca e ultra-necesar de asemenea sa o si predam bine si sa ne facem intelesi si placuti, ca profesori. O sa aduc si eu ceva, insa de pe vremea cand eram eu elev, cum si ce le faceam profilor, pana atunci, spor la scris si succes in invatamant, Andia!
Cu simpatie,
un niciodata-profesor,
Romeo
Pe textul:
„Un pedagog adevărat" de Ioana Bogdan
A juriza poezie, e poate unul din lucrurile cele mai dificile. Intervine problema gustului si nu numai, ci si cea a starii in care esti in momentul in care citesti poezia si asta e ceva atat de subiectiv, incat nici nu mai incape vorba.
Hai sa nu ne facem reguli si sa nu incercam sa definim sau sa redefinim poezia! Poate ca cel mai tare ma enerveaza versurile care se cred atat de intelepte incat incearca sa defineasca sau sa redefineasca lucruri deja trecute si cunoscute de milenii incoace, acele \"asta e asa si cealalta e altfel.\" Ma mai enerveaza multe procedee stilistice tocite, ultrafolosite, lipsite de sclipirea sponatneitatii trairii.
Nu ai cum sa verifici gradul de cultura/lectura al nimanui. Nu poti pretinde unui copil sa-l placa pe Hegel si nici unui filosof sa aplaude la \"Catelus cu paru\' cret\", exemple destul de prost alese la ora asta, da\' intelegeti ce vreau sa spun, votarea poeziei e o chestiune atat de subiectiva, incat nu mai merita nici un fel de comentariu. Stelutele? Aprecierile? Daca eu de ex. sa zicem ca scriam pentru cineva sau ceva anume. Daca nu am o apreciere dinspre cineva sau ceva anume, pot sa am o suta de stelute si aprecieri pe text, ca pentru mine nu are valoare! Clar. il sterg, il dau dracului, daca am oferit ceva si nu a fost primit cu draga inima, asa cum il ofer, duca-se... pentru mine n-are valoare! Valoarea pentru mine inseamna a te regasi in text, a trai la unison cu ceea ce gasesti in textul respectiv, sau a regasi niste bazdaci pe creier, care sa te stimuleze putin la meditatiuni, ori la \"ca bine zici\". Hai sa nu ne mai cramponam de stelute, ca nu alea aduc valoarea textului si nici de votari, jurizari, ca la o adica pot sa vin si sa descalific texte instelate, cu argumente clare si valabile (din punctul meu de vedere, ceea ce poate a nu fi valabil pentru altii). Dar nu ma intereseaza asta, nu-mi pierd timpul cu asa ceva, sa traiasca fericiti si sa face cine ce stie si e in stare. Valoarea, dragii mei, se cerne ea din balast, e atestata in timp, uneori mai devreme, adica atata timp cat esti in viata, alteori mai tarziu, postum, important este sa te scrii pe tine, sa fii demn si sa poti sa-ti dai cu caramida in piept, domnule uite asta e un text scris de mine, sunt eu acolo, respir prin versurile alea, miros versurile alea, a mine, faceti ce vreti, eu sunt ala si nimeni altu\'. Cam asa vad eu problema.
Concursurile acestea sunt simbolice, ce castigam si ce pierdem? Castigam poate, o poezie in plus. Nu avem cum sa controlam noi gusturile cititorilor, sa facem o clasificare a lor, uite tipul asta de oameni ma place pe mine ca scriitor, aialalti il plac pe ala, etc. Hai sa fim seriosi, ne place ca ne place, scurt, nu ne place ca stim noi de ce, avem motivele noastre. Dar atata timp cat nu se scrie autorul textului pe care il votezi, ai doar poezia in fata, mi se pare totusi o solutie cat de cat mai corecta de a incerca sa te testezi ca \"trecere\" prin randul membrilor site-ului, care nu sunt un juriu de mii de autori profesori universitari de socio-umane, filologi, redactori, etc., hai ca intelegeti ce vreau sa spun, sunt oameni din toate categoriile sociale, cum ziceam mai sus, suntem intruniti aici din intamplare, atat de multi avand aceeasi pasiune: literatura.
Credeti ca e mai usor sa spunem sau sa precizam: iata, concursul acesta e castigat de membri cutare de pe site-ul acesta, votati de membri cutare tot de pe site-ul acesta, in urma judecatii proprii, membrul cutare are studii de... scrie de atatia ani sau luni, a publicat sau nu, acolo si pe dincolo, etc. membrul celalalt, dimpotriva, nu are studii de... ca are studii de altceva si este asa si pe dincolo. Putem sa facem si asta, dar la ce ne-ar folosi? Sunt chestiuni care se subinteleg. Totul e o conventie, trebuie sa intelegem asta si sa nu ne raportam cu totul aici, pe acest site, pe care il indragim, de altfel, sa avem capacitatea de a discerne si de a ne purta cat mai corect si onest cu putinta.
Acestea fiind zise, votez pentru concurs, ca modalitate de stimulare a creatiei! Pentru! Si hai sa nu mai lungim vorba.
Cu respect, fara a avea nici un fel de legaturi sau ce stiu eu ce altceva, al vostru, dati-mi voie,
Romeo Rostas
(S-ar putea sa am greseli, nu mai verific ca nu am timp, treceti-le cu vederea, daca sunt!)
Pe textul:
„Concursul de poezie PRIMÃVARA poezie.ro" de Laurențiu Orășanu
Dincoace conteaza! Lasa, lasa... Ca-mi intind eu mana pana la Rosiori si te scutur eu asa mic cum sunt, domnu\' de nu te vezi! Ia, despachetarea! Te rog sa ma scuzi pentru pornirea asta, da\' la ora asta nu sunt in stare sa scriu decat din pept, asa ca peptu\' meu zice sa-ti spun ca uite stii tu mai bine ce si cum... Sper sa nu te superi, dar asta simt, asta scriu, ca mi-s impulsiv la ora asta. Ce sa fac, m-ai prins pe picior gresit...
Pe textul:
„ne facem bagajul" de Liviu Nanu
Sa dea Dumnezeu!
Si tu, sa ai parte de tot ce-ti doresti!
Pe textul:
„Citadela [CXXIV]" de Antoine de Saint-Exupery
