Tatălui meu

Prima amintire cu tine este atât de veche, încât pare de pe alt tărâm... Eram mică, foarte mică și mă țineam de gratiile pătuțului în care îmi petrecem, pe atunci, marea parte a timpului. Tu te jucai cu sora mea. Îmi amintesc că îmi doream foarte mult să mă iei în brațe și să te joci și cu mine. N-ai băgat de seamă și nu ai făcut-o. Plângeam... Ultima amintire despre tine este dureros de vie în mine. Mă obsedează și îmi tulbură nopțile. O pânză neagră și pe ea îngrămădite litere și cifre scrise cu vopsea albă: numele tău și anii trăiți. M-au pus pe mine să o scriu motivând că scriu frumos, ca tine. Și am scris-o. Mâna îmi tremura de emoții și suspine iar ochii înlăcrimați mă împiedicau să văd. Poate nu am fost la înălțimea așteptărilor tale, poate literele ce-ți desenau numele au ieșit inegale iar anii tăi poate erau nedrept de strâmbi. Plângeam... Între aceste două plânse amintiri mi se învălmășesc toate celelalte. Încă nu și-a găsit fiecare locul ei. Umblă haotic prin gândurile mele, pleacă și revin, și de aceea această scrisoare va fi, probabil, la fel de haotică. Dar sper că vei înțelege... Din copilărie îmi amintesc mâna ta mare în care mi se pierdea mânuța când mergeam alături... și mândria că am un tată impozant și frumos așa cum nu mulți din prietenii mei aveau... și brazii uriași pe care îi aduceai acasă când te \"întâlneai\" cu Moșu\'... și emoțiile începutului de școală, ale primelor examene... ale primelor reușite în viață... apoi dorurile depărtărilor, ale despărțirilor... revederile... atât de puține revederi! Te-a atras întotdeauna pământul. Rădăcinile ți-au rămas mereu în satul natal oricât ai umblat prin lume iar când sarcinile vieții au încetat să te mai apese, te-ai întors în satul unde-ți lăsaseși sufletul, să te bucuri de natura din care simțeai că faci parte. \"Vin ploile\" lui Bromfield îți era, pe atunci, cartea de căpătâi și îmi spuneai că te întărești împreună cu plantele pe care le vezi crescând după fiecare ploaie căzută... Era ca \"întoarcerea în preistorie\" a lui Blaga, dar ți se împlinise un vis... Pe măsură ce trec anii mă copleșește prezența ta în ceea ce mă credeam a fi doar eu. Sufletul acesta care se zvârcolește pentru fiecare frumusețe văzută, fără să știe ce-i cu el și nici ce să facă să-și scuture apăsările, de la tine îl am! Pe noi ne uimeau mereu, ca pentru prima oară, culorile pe care în fiecare anotimp ni le oferea grădina și numai pentru noi aveau de spus atâtea povești florile din fața casei! Pentru că noi eram “responsabili cu stratul de flori\"... Ultima dată când am venit la tine ți-am adus lalele si narcise din grădina mea. N-ai mai putut întinde mâna să le cuprinzi și ți le-am așezat alături. Iar tu le-ai luat cu tine, acolo... Poate, acolo, vei fi \"responsabil cu stratul de flori\" și va continua să te uimească fiecare înflorire. Și vei fi fericit... Toate mi se învălmășesc în minte, cu zâmbete și lacrimi amestecate, mai ales cu lacrimi! Mă doare neputința mea de a întoarce timpul, oricât de puțin... să te mai îmbrățisez pentru ultima dată și să-ți spun că te iubesc... că nu mai știu dacă mi-am făcut vreodată timp pentru asta... Câte lucruri inutile am făcut în viață! Ce era mai important mi-a scăpat... Ce să-ți mai spun acum?... Þi-aș putea spune că, uite, azi-noapte a înflorit caisul! Sau că florile de liliac sunt tot mai îndrăznețe și încep să explodeze pe ram. Oare îmi vezi grădina de acolo, de sus? Mă auzi când le șoptesc florilor despre tine... despre noi? Prin această scrisoare doresc să-ți mărturisesc că te iubesc. Nu știu dacă mi-a ieșit prea bine. Sufletul meu e atât de împovărat ca și cum toată neputința lumii îl apasă! Știu că am greșit de multe ori... te iubesc și te rog să mă ierți, bunul meu tată! - tatălui meu, care din 3 martie 2008 trăiește într-o ală lume... mai bună, sper eu...