Rodean Stefan-Cornel

Da, umor fin, inteligent, mi-a plăcut!
Am remarcat comparația dintre soția care „își lucra figura” și „unele administrații culturale care pregătesc schimbări ample”, dar pretind altceva. Foarte faină și „analiza” stilului de bârfă, tot prin comparație între bărbați și femei. Despre adolescenții care-și fac poză în timp ce se sărută am mai citit și în alte texte, îi văd și eu peste tot, sunt curios ce va apărea mai deosebit, în viitor, în acest sens.
Iar în ceea ce privește valoarea cuvântului „interesant”, spun sincer, parcă mă bătea gândul să scriu și eu un text separat.
Domnule Doru Mihail, apreciez în mod cu totul deosebit modalitatea în care ați „filozofat” folosind 1370 de cuvinte și, de fapt, spuneți, în final, că nu v-ați gândit la nimic!
Spor în continuare!
Cornel Rodean

Și eu mă bucur, domnule Geană, văzând că v-a plăcut lectura și am reușit să vă stârnesc niște amintiri „de pe vremuri”. Foarte interesante mi se par observațiile dumneavoastră, mulțumesc, o să mai reflectez asupra lor. Referitor la exagerări și la realitatea care îl poate cenzura pe autor, în povestirile mele eu am încercat să mă situez în triplă postură, de personaj principal, martor și narator și am urmărit să îl câștig pe cititor tocmai prin nota de autenticitate. Bineînțeles că am mai și exagerat, mai ales pe acolo pe unde „dau din casă” (implicând-o pe soția mea), pentru a avea mai mare efect autoironia. Se observă acest aspect mai puțin la textul de mai sus, dar mai clar la alte povestiri care au fost postate sau vor urma. Pentru că, da, vor urma și alte „șarje sănătoase”.
SĂNĂTATE!
Cornel Rodean

Da, aveți perfectă dreptate, doamnă Ardeleanu, hazul de necaz și râsu-plânsu ne-au ajutat imens pe noi, românii! În ceea ce privește actualitatea, situația mi se pare ca în catrenul meu, intitulat chiar „Haz de necaz”: Sintagma-aceasta nu mai stă-n picioare,/ Că hazu-i mic, necazul foarte mare,/ Iar pe la noi, necazul, din păcate,/ Era ținut de către haz în spate...
Vă mulțumesc pentru atenția cu care ați lecturat și pentru aprecieri!
Cornel Rodean

Am citit, mai sus, patru poeme filozofice, toate despre existență și cunoaștere, pornind de la „adânc”, un concept care se pretează excelent la metafore ce sugerează zbaterile omului pentru autodefinire și pentru a pătrunde în profunzime multiple taine.
Poemele, numerotate individual, pot fi citite și înțelese și separat, dar, în opinia mea, ele formează un tot unitar. Mă refer, în primul rând la modul, foarte plastic, în care sunt prezentate evoluția și rolul adâncului, de la începutul primului poem, până la sfârșitul ultimului. Adică, întâi adâncul este ferit, înconjurat cu grijă, în el se înoată fără a fi tulburat, apoi iese la suprafață, învolburează apele, te înspăimântă și îți dă lecții de viață. La final se concluzionează că este în simbioză cu ființa: te poartă în el și îl porți în tine. Mai mult, recitind atent totul, se pare că sentința din finalul ultimului poem este un răspuns dat versului de început al primului.
Structura celor patru poeme (cu câte o trețină, un distih și un vers de final) ne duce cu gândul că ar fi vorba de poezii în formă fixă, deși eu nu am recunoscut nimic „clasic” în acest sens. Remarc, însă, atât un ritm interior adecvat mesajului, cât și – din punct de vedere tehnic - endecasilabul iambic aproape perfect în toate cele douăzeci și patru de versuri.
Am fost pus pe gânduri într-un mod plăcut, felicitări!
Cornel Rodean

De la bun început am sesizat intenția autorului de a scrie un text umoristic. Umorul se realizează mai ales prin situarea, în paralel, în relații de cauzalitate, a unor probleme majore cu altele banale și a unor activități și concepte din spații geografice și epoci diferite. Mai reușită mi s-a părut explicația cu posibilele modalități și mijloace de transport pentru muzica lui Mozart. Remarc, de asemenea, stilul alert și - mai ales - dialogul permanent cu cititorul.
Nu mi-au plăcut ironiile despre Caragea (sper că le-am înțeles bine, fiind vorba despre scriitorul I. Caragea, nu despre Caragea, cel cu ciuma), în primul rând pentru că sunt „subțirele” ca mesaj și sunt realizate după o schemă facilă. Din ce am citit eu până acum, scriitorul Doru Mihai s-a remarcat printr-un umor mult mai inteligent. Apoi, nu știu câți s-au prins de poanta respectivă.
Oricum scrierile semnate de Doru Mihail se citesc ușor și cu plăcere, ceea ce o să fac în continuare.
Cornel Rodean

Foarte interesantă, inedită chiar, abordarea pluridisciplinară, dar într-un mod relativ concis, a problemei rinichilor! În opinia mea, lectura este, în același timp, amuzantă și instructivă.
Îmi permit ca, apropo de prezența rinichilor în literatura română, să citez, în completare, câteva epigrame:

Ușurare
El, astăzi, a eliminat
De la rinichi o pietricică
Și-o altă piatră - mare, cică -
De pe-alt organ i s-a luat.
(Epigramă de Ștefan-Cornel Rodean)

Comerț cu organe
Organele ce s-au vândut,
O spun c-un zâmbet foarte trist,
Sunt: un rinichi, deja pierdut
Și-un polițist.
(Epigramă de Mihai Frunză)

Doctorul
Din rinichi și din ficat
Scoate pietre ne-ncetat;
Mult muncește, nu se lasă,
Până ce nu-și face casă.
(Epigramă de Gheorghe Enăchescu)

Situație mișcătoare
De greul vieții zbuciumate,
De care - om bătrân - mă plâng,
Și pietrele-s ades mișcate;
Și-n fiere și-n rinichiul stâng.
(Epigramă de Gheorghe Șchiop)

Felicitări, domnule Geană, pentru acest text, dar și pentru noua variantă a site-ului!
Cornel Rodean

Doamnă Ottilia Ardeleanu, domnule George Pașa,
Mă bucur că v-a plăcut textul meu și că ați perceput umorul exact așa cum am vrut eu să îl realizez.
Onorat de vizită!
Mulțumesc!
Cornel Rodean

Pe mine m-a captivat această proză scurtă! Comentez imediat după ce am citit-o, chiar dacă, la prima încercare, totul mi se părea „un nu știu ce și-un nu știu cum”, vorba Poetului. Sau nu chiar totul...
În orice caz, am remarcat măiestria cu care autorul pornește de la un text suprarealist și, printr-un discurs logic impecabil, ajunge repede la câteva concluzii aforistice prin care exprimă liniștea, împăcarea în fața tumultului vieții și a neprevăzutului.
Felicitări!
Cornel Rodean

Domnule Diaconescu,
Dacă ați rămas „multă vreme într-o mirare”, înseamnă că textulețul meu a fost citit cu atenție și a avut ceva efecte, vă mulțumesc!
Domnule Moldovan,
Se vede că ați descifrat foarte bine povestioara de mai sus (în care chiar nu am inventat absolut nimic), ați evidențiat cu precizie ce am urmărit eu și ce a ieșit, ați citit și „m-ați citit” exact așa cum mă așteptam. Onorat de trecere!
Cornel Rodean

Am mai postat un comentariu la acest text, în linii mari cam cu aceleași idei, dar nu a apărut. Dacă vor fi două îmi cer scuze.
Povestiți foarte frumos, domnule Tomescu! De fiecare dată când vă citesc este o mare plăcere pentru mine!
Referitor la textul de mai sus, meritul dumneavoastră este cu atât mai mare, cu cât subiectul este destul de des întâlnit, mai ales în presă și - cu deosebire - în cadrul unor știri care se vor senzaționale. Dar, în acest text, reușiți să creați emoție prin mijloace relativ simple, totul curge firesc și aici este vorba, evident, de harul naratorului. Bineînțeles, folosiți cu măiestrie limbajul perfect adaptat și, în plus, vă ajută cunoașterea profundă a satului, a țăranului român.
Din păcate sunt câteva greșeli de ortografie („opt zeci” în loc de „optzeci”, „la-m adus” în loc de „l-am adus”), câteva de tastare („să-l tăi” în loc de „să-l tai”, „păre” în loc de „părea”) și multe privind folosirea semnelor de punctuație.
Oricum, felicitări!
Cornel Rodean

Foarte frumos povestiți, domnule Tomescu!
Este o mare plăcere pentru mine, ori de câte ori am ocazia să vă citesc!
Și de data aceasta ați găsit un subiect, aparent banal, des întâlnit mai ales în știrile care vor să șocheze, dar modul în care dumneavoastră l-ați abordat este cu totul aparte. În opinia mea, este nevoie de mult har pentru a emoționa fără a căuta cu tot dinadinsul senzaționalul, făcând să curgă totul simplu, firesc. Bineînțeles, limbajul la dumneavoastră este perfect adaptat, iar satul, cu locurile și personajele specifice, este locul ideal pentru această istorisire.
Sunt, din păcate, câteva greșeli de ortografie (de ex.: „opt zeci” în loc de „optzeci”, „mai intră odată” în loc de „mai intră o dată”, „la-m adus” în loc de „l-am adus”), erori la tastare (de ex.: „păre” în loc de „părea”, „să-l tăi” în loc de „să-l tai”) și mai multe privind folosirea unor semne de ortografie și de punctuație.
Oricum, felicitări!
Cornel Rodean

Mă bucur să vă descopăr ca prozator, domnule Dincă!
Am citit povestirea de mai sus cu plăcere și am remarcat, cu deosebire: stilul alert, descrierea cu măiestrie a personajelor, dialogurile bine construite, umorul de limbaj, dar și de situație, poanta foarte bună de final.
Totuși, am simțit că nu sună chiar foarte bine ceva. La a doua citire am sesizat că, într-un text relativ scurt, parcă sunt prea multe comparații în conturarea personajelor, descrierea ambientului și prezentarea faptelor, toate explicite, folosind particula „ca”. Spre exemplu: ca un măgar, ca într-un mușuroi, ca la promoție, ca o folie alimentară, ca la barajul Vidraru, ca pe o remorcă, ca un magnet, ca două lopeți, ca pe aluatul, ca un tenor, ca două pisici turbate. Cred că s-ar putea elimina câțiva de „ca” și sunt sigur că, dacă doriți, găsiți ușor soluții, se vede că „aveți condei”.
Părerea mea... bineînțeles!
Cornel Rodean

Am citit texte pe acest site încadrate ca „poezie” care, în opinia mea, erau orice, numai poezie nu. Acum sunt pus în situația de a citi un poem încadrat ca proză...
De fapt, de această dată, dacă nu era încadrat ca proză, poate nici nu îl citeam.
Oricum, se pare că, în ultima vreme, nu se mai pune prea mare preț pe încadrarea în genuri, specii ș.a.m.d. Până la urmă, nu este rău așa. Adică, autorul scrie ce simte, transmite mesajul pe care îl consideră potrivit, iar, dacă vor, criticii nu au decât să își bată capul cu încadrările.
Pentru mine, însă, ca simplu cititor de poezie (pe acest site am fost extrem de rar și comentator), textul de mai sus este „poezie curată”, de cea mai bună calitate. În primul rând, are fior liric, apoi, începând cu a doua propoziție care, în totalitate, cuprinde o minunată exprimare metaforică, tot textul este împânzit de metafore, din care aleg: să citim câmpul, vise cât grâul de verzi, cât ai zice dor, fruntea zdrelită de gânduri ș.a.
Foarte interesantă, incitantă, mi se pare și hiperbolizarea, trimiterea către „Cele Sfinte” (Grijanie, Hristos, îngeri)
Nici nu mai are importanță cine este EL! Fiecare cititor își poate imagina ce vrea.
Pe mine lectura m-a fascinat, mi-a răscolit niște sentimente, dar m-a pus și pe gânduri...
Doamnă Otilia Ardeleanu, am scris aceste rânduri „la cald”, dacă am spus prostii vă rog să le ștergeți cât mai repede, nu mă supăr, știu că aveți posibilitățile tehnice necesare.
Cornel Rodean

Într-adevăr, textele cu Ilarion mi s-au părut interesante când am citit primele 2-3 episoade. La început, din subtitlul primului text, am înțeles că se va posta un roman. Deși nu prea sunt entuziasmat în a citi o creație de dimensiuni mari „pe bucățele”, totuși am remarcat că fragmentele nu sunt prea lungi și par a fi postate cu o frecvență acceptabilă (poate ar trebui ceva mai des), ceea ce ar face lectura, cât de cât, pe gustul meu. Am, însă, câteva nelămuriri. Unele dintre acestea au mai fost exprimate de subsemnatul în comentariul anterior, dar pentru că nu mi-ați răspuns clar, le aduc, din nou, în atenția autoarei (la primul comentariu nu ați răspuns deloc):
Este vorba aici de un roman foileton sau nu?
Episoadele postate sunt în ordinea în care vor apărea în roman sau sunt selecții după alte criterii?
Succes în continuare!
Cornel Rodean

Am citit trei texte în care apărea personajul „Ilarion”, deși doar la primul se specifica faptul că face parte din „Capitolul I” al romanului „Sari, Ilarion!”. S-ar părea că și celelalte două fac parte din același roman, nu? Între acestea era o anumită legătură și așteptam cu interes următoarele episoade. Acum văd că textul de mai sus este din „partea a doua” a aceluiași roman și se trece la un alt plan, cu alte personaje, ceea ce nu este neobișnuit la o proză de întindere mare, dimpotrivă. Înseamnă că episoadele de până acum s-au constituit în trei capitole care au încheiat prima parte, așa înțeleg eu. Dar aici îmi este greu să comentez prea multe, dacă nu văd și legătura dintre prima și a doua parte. O să spun doar ceea ce am lăsat să se înțeleagă și din comentariul meu de la primul episod. Adică, în opinia mea, textul este scris bine, autoarea dovedește că are „mână sigură”, că stăpânește principalele elemente de tehnică literară specifice prozei, lectura este plăcută. Aștept, deci, evoluția evenimentelor, legătura dintre personaje, intriga ș.a.m.d.
Cornel Rodean

În primul rând, și cel mai important, vreau să subliniez că am citit repede, ușor și fără poticneli textul de mai sus. L-am citit cu plăcere și asta cred că este foarte bine!
Apoi, remarc faptul că autoarea nu ne dă „mură-n gură” detalii despre personajul principal, nu ne face o descriere clasică a acestuia. Nu îl prezintă nici fizic, nici intelectual, nu ne spune povestea lui de viață, cum a ajuns în acel cămin pentru persoane vârstnice (azil, centru de îngrijire ș.a.m.d.), ci ne lasă pe noi să ne imaginăm, să descoperim pe parcurs. Am spus „pe parcurs”, deoarece înțeleg că este un capitol dintr-un roman (cred că și celelalte două texte în proză postate, care îl au în centrul atenției pe Ilarion fac parte din același roman, deși la ele nu se specifică la subtitlu). Și asta este foarte bine, în opinia mea!
Nu este neapărat de rău, dar mie mi se pare nefiresc limbajul asistentei, cam prea politicos. În „România reală”, pe la astfel de instituții, alte probleme și altfel discută asistentele cu rezidenții. Dacă există asistente. Și nici loc de prea multă filozofare nu este în aceste convorbiri...
Dar sunt curios să aflu mai multe despre Ilarion. Eu cam bănuiesc ceva important din trecutul său, nu spun acum...
Și, la urmă, ceva pe care nu sunt sigur sută la sută. Parcă, la titlu, mie îmi sună mai bine „Sari Ilarioane!”, la fel cum aș spune „Sari Miroane!”, „Sari Pantelimoane!” ș.a.m.d.
Aștept continuarea!
Cornel Rodean

...comentând un poem premiat, eu, care nu sunt poet. Am îndrăznit din două motive.
În primul rând, am citit și citesc, totuși, destul de multă poezie, din aproape toate curentele literare.
Apoi, textul de mai sus are câteva caracteristici care îmi sunt aproape, și eu mișcându-mă în zona respectivă, adică a umorului, ironiei, satirei, pamfletului, fabulei ș.a.m.d.
Poezia de mai sus este, în opinia mea, o alegorie foarte bine structurată și bine țintită. Aș mai spune că este, în același timp, o satiră la adresa societății contemporane. Sunt ironizate cu măiestrie sistemele democratice actuale, bazate pe sancțiuni și presiuni, care ar trebui să aibă ca efect crearea unei mase amorfe de oameni, fără personalitate și care așteaptă „în poziție de drepți” orice, chiar și cele mai banale și previzibile evenimente. Faptul că nici melancolia nu a avut „badge de acces” întărește această impresie.
Domnule Doru Mihail, să nu spuneți cumva că nici nu v-ați gândit la ce am înțeles eu, că nu o să retractez nimic și nu o să încerc să o dau cotită ca să nu mă fac de râs! Oricum, important este nu numai ce vrea să transmită autorul, ci și ceea ce ajunge la cititor.
Felicitări pentru premiu!
Cornel Rodean

...povestirile dumneavoastră sunt interesante pentru informațiile cuprinse, au note umoristice și sunt ușor de citit. Bineînțeles, datorită calităților enumerate anterior, oferă și o lectură plăcută.
Doar două observații am:
- dacă în paranteză la „tovarășe” ați scris cuvântul rusesc în alfabetul latin, faceți la fel și la „profesor”, ca să fie uniformitate;
- am impresia că textul nu are încheiere, parcă ar mai trebui o frază, așa cred eu, dar nu este obligatoriu să țineți seama...
Cu aceeași prețuire,
Cornel Rodean

Mi-a plăcut comentariul dumneavoastră și, mai ales, faptul că ați sesizat ceva foarte important pentru povestirile mele: „conectarea cu cititorul”. Referitor la întrebarea pe care v-ați pus-o („de unde vine umorul”), într-adevăr, este greu de explicat. Eu am explicații, din moment ce nimic nu am făcut întâmplător, adică știu ce și cum am vrut să scriu, dar nu este corect să îmi analizez aici propriile texte.
Mulțumesc pentru lectura atentă, am corectat („n” în loc de „m”).
Cornel Rodean

Domnule Miclăuș Silvestru,
Știu, din practică, și nici dumneavoastră nu sunteți începător pe acest site, că, atunci când, în urma discuțiilor, autorul înlocuiește textul cu altul perfecționat, înainte de a face asta pune și prima variantă că, altfel, nu se înțeleg comentariile.
Varianta care apare acum nu este cu nimic mai bună decât prima. Ați înlocuit un titlu fără niciun sens cu altul care pare un calambur, dar tot fără sens este. Ați înlocuit versul al doilea din care nu se înțelegea nimic, cu alt vers tot așa.
Insistați, însă cu „circumstanța”, și cu „Tanța din Constanța”!
Recunoașteți că cele patru versuri și titlul trebuie să spună totul, fără alte explicații, dar ne lăsați tot în ceață...
Nu trebuie neapărat să mai mulțumiți, să vă scuzați, să explicați, dar, bineînțeles, dumneavoastră gestionați mai departe situația. Eu am cam încheiat.
În concluzie, vă rog să puneți varianta de la care s-a pornit ca să se înțeleagă ce am discutat până acum.
Parcă îmi pare rău că m-am complicat și v-am complicat.
SĂNĂTATE!
Cornel Rodean